Feriţi linia, se întorc brutele din străinătate!

În trafic îi recunoşti după rablele cu numere de înmatriculare de Spania sau Italia. Mai nou, şi de Irlanda, cu volan pe dreapta şi numere galbene. Circulă ca bezmetecii, cu geamurile lăsate, iar din interior răzbat manele de mare respiraţie. Parchează unde îi taie capul, blochează circulaţia oprind maşinile în paralel şi lăudându-se unii către alţii cu performanţele dinamice ale cotineţelor ce poartă logouri celebre. Până la intrarea în ţară circulă ca nişte îngeraşi, de frica represaliilor. Cum trec vama, şoşelele devin ale lor. Aici redevin brutele de care am crezut că am scăpat odată cu deschiderea graniţelor. Când nu sunt la volan sunt uşor de recunoscut după hainele ţipătoare, cu etichete la vedere şi bijuteriile etalate ostentativ. Invadează terasele cu zgomot mare, înconjuraţi de turme de rude şi prieteni care-i privesc ca pe mici dumnezei ai economiei de piaţă. S-au descurcat, au făcut rost, şi-au depăşit condiţia de anonimi. Nu contează că acolo unde îşi duc traiul fac munci dintre cele mai de jos sau sunt infractori neprinşi încă. Poveştile servite rubedeniilor sunt identice. Au salarii de boieri şi lucrează la birou. Nu stau înghesuiţi claie peste grămadă în apartamente insalubre, ci locuiesc pe centrul metropolelor pe care, de fapt, nici măcar nu au avut timp să le viziteze. Privesc totul de sus, ca şi cum cele câteva sute de euro pe care îşi permit să le spargă în România ca să demonstreze că au reuşit le permit să facă orice. România nu mai e de nasul lor, le pute tot, strâmbă din nas şi compară totul cu raiul din care, cică, au pogorât pentru câteva zile. Civilizaţia pe care o evocă ore întregi în faţa celor care sunt dispuşi să le asculte poveştile nu s-a lipit de ei nicicum. Se calcă în picioare la ieşirea din aeroport, îşi marchează trecerea lăsând în urmă maldăre de gunoaie, poluează fonic peste tot pe unde năvălesc, de la centre comerciale la băncuţele dintre blocuri. E un coşmar să nimereşti în preajma lor. Nimeni nu le spune nimic, nimeni nu-i opreşte. Autorităţile îi privesc cu respect, căci banii lor echilibrează balanţa comercială a României şi pompează sânge într-o economie moartă. Ca atare îşi permit orice. Este refularea faptului că acolo de unde vin sunt priviţi ca cetăţeni de rangul şapte. Nu suflă, nu au drepturi, nu există decât în statistici unde sunt asimilaţi cu unelte rudimentare folosite la muncile cele mai primitive. Abia aici îşi pot permite să se exprime. Şi o fac după posibilităţile lor, modeste până la primitivism. Se spunea despre ei că vor revoluţiona mentalitatea românească şi că vor veni de acolo cu altă educaţie pentru muncă. Nimic mai fals. Ei, cei 3-4 milioane de emigranţi exportaţi în ultimii ani, sunt de fapt marea problemă a României. Curând criza economică îi va aduce pe toţi înapoi. Unii sunt deja rablagiţi de munca intensă făcută pentru câţiva euro pe oră, 10 ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Deşi nu au contribuit cu nici un şfanţ la bugetul asigurărilor sociale vor veni să se trateze pe banii celor care transpiră în România şi plătesc taxe aici. Neadaptaţi în România, căpşunarii vor refuza să muncească aici pe salarii considerate mici, deşi acolo se speteau pentru lefuri, de fapt mizerabile în raport cu muncile pe care le făceau. O generaţie întreagă de muncitori este pierdută pentru economia românească. Hrăniţi din iluzia că ar putea să-şi depăşească oarecum condiţia de coloană vertebrală a economiei, căpşunarii vor fi piatra de moară care ne va atârna de gât. O masă de muncitori pe care occidentul ne-o va trimite pachet înapoi încă mai denaturată decât le-am trimis-o noi. Excepţiile nu fac decât să confirme regula.