Vi-l mai aduceţi aminte pe Ştefan Iodache, în urmă cu 20 de ani, în vizită la ministru, cerând de lucru în frac şi cu papion la gât?! Scheciul acela celebru se pară că nu şi-a pierdut savoarea, căci la bursa locurilor de muncă de vineri, locurile de muncă s-au dovedit a fi tot la cheremul miniştrilor, iar firmele participante au oferit slujbe modeste, nedemne de criza prin care trec bieţii şomeri ialomiţeni. Deşi noi nu am luat decât pulsul bursei desfăşurate la Clubul Tineretului din Slobozia, gurile rele spun că prin judeţ lucrurile au stat şi mai prost decât aici, iar formalitatea vizării „permisului de chomeur” a fost, practic, singura realizare notabilă a instituţiei. Alături de sutele de salahori trimişi lunile trecute în Danemarca la cules de căpşuni, fireşte

300 de şomeri la bursa lăudată

Aleea din faţa Clubului Tineretului din Slobozia e arhiplină. Şomerii sunt de trei feluri…Bărbaţii de 50 de ani, cu chipurile pământii şi mâinile crăpate de muncă, femei durdulii trecute de 40 de ani care visează o slujbă liniştită „de birou” şi tineri apatici care au venit să-şi vizeze şomajul. De fapt, după cum aveam să aflăm, mai toată lumea e aici „ca să-şi vizeze şomajul”. Ne oprim lângă primul fel de şomeri, un grup de vreo 4-5: „bătaie de joc, domnule. Noi suntem dulgheri, tâmplari, ce vor ei… Da’ când te-aşezi, te trezeşti că vor altceva… degeaba ştii meserie, te plăteşte ca necalificat. Păi de-aia mi-am rupt eu oasele 30 de ani, să mă angajeze ăştia la mătură!” Când nu e radical, discursul şomerului e acuzator: „Uite, noi, ăştia de-aicea, am lucrat la un patron, pe la Amara. Trei luni…Şi când a venit ziua de salariu, înainte de Paşte, în loc să ne dea şi nouă juma de miel, acolo, ne-a ţăcănit de un milion. Scurt. Adică, cum ar veni, i-am plătit noi mielul lui!” În ciuda vehemenţei însă, şomerul e circumspect: „Ei, nu vă spunem numele, că poate ne dă banii. Nu vrem să-i facem rău. Da dacă nu ni-i dă, venim acia la Antenă. Ştim noi cum să vă găsim!”

Chomeur de criză

Acţiunea propriu-zisă are loc in sală. Aici şomerii intră ca în pelerinaj la Sfintele Moaşte. Trec printre mese, se uită, ating timid scaunele, uneori îndrăznesc să se aşeze… Ştiu ce-i aşteaptă. Au fost aici şi anul trecut, de vreo trei-patru ori, au fost şi în urmă cu vreo doi ani… Vin şi acum, că dacă-i ordin…Ordinul e de fapt o reglementare a Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, ne explică unul dintre patroni, în timp ce ştampilează pentru a zecea oară foaia întinsă de o doamnă durdulie, între două vârste: „Ei trebuie să se aşeze la interviu, la fiecare dintre noi. Dar pentru că nu au pregătirea sau vârsta pentru asta, vin doar la ştampilă. Nu mai pierdem nici noi timpul, nu-l mai pierd nici ei. Şi pot să-şi ia în continuare şomajul. ”

Chiar liniştiţi, am adăuga noi, că la atâta criză economică nimeni nu mai e de condamnat pentru că alege varianta şomajului. Totuşi, per total, susţin oficialii AJOFM, bursa este un succes. „Numărul de angajaţi este mai mare decât cel al concediaţilor. Aceasta este o certitudine. Iar bursa de azi, în ciuda faptului că nu toate firmele anunţate au dat curs invitaţiei, este o reuşită. Evident, rezultatele vor fi cuantificate după această zi.”

Cum rezultatele au confirmat o scădere a numărului de şomeri cu circa 500, experienţa de la Clubul Tineretului poate fi considerată un succes. De către organizatori! Şomerii însă…

Bursa şpăgilor pentru şomeri

Şomerii vorbesc despre bursa paralelă, cea a şpăgilor pentru un loc de muncă. Orice fel de loc de muncă. „Astea de-aici sunt o glumă, domnule. Dacă vrei slujbă, dai şpagă. Ăsta-i mersul, ăştia-s hoţii. Ca să munceşti, trebuie să cotizezi.” Când vine vorba despre cum şi unde trebuie dată şpaga, şomerii se feresc. Trebuie să fii de-al lor. După multă stăruinţă găsim totuşi un spărgător de grevă. Îl cheamă Ioan Bordei Ioan şi e şomer de aproape doi ani. Tocmai a dat un interviu şi e fericit: „Am făcut de toate până la 52 de ani. Dar de doi ani mi s-a terminat şomajul. Şi-a trebuit să o iau într-o parte. Am făcut cereri peste tot, şi la Combinat, şi la Abatorul de păsări, şi la Ulei… Dacă n-ai pile, degeaba! Banu’, trebuie banul să-l dai. La Spital, necalificat, mi s-a cerut 20 de milioane. Nu direct, prin cineva, un cunoscut de-al meu. Direct la ăia sus… N-am avut de unde, că îi dădeam. Dar să dai bani ca să munceşti, dom’le. Acu’ poate-o fi bine, că am dat interviu şi a zis să stau aci, că m-anunţă. Da’ mă uit cu frică la ăştia care vine, că e mai tineri. Noroc că n-are gând de muncă. Poate-o fi cu noroc!”