Prim ministru al României în 1862, moşier de Bărăgan din tată-n fiu şi posesor al unui conac fabulos în epocă, Barbu Catargiu rămâne una dintre personalităţile care au marcat epoca şi istoria uitată a prefacerii Ţării Româneşti. Puţini mai ştiu însă că, printre proprietăţile sale de pe Bărăgan se numără şi moara de la Andrăşeşti, una dintre puţinele mori din judeţ în care timpul pare să nu fi schimbat nimic. De la motorul nemţesc vechi de peste 70 de ani şi până la făina albă pe care ţăranii „n-o dau nici pe aia scumpă, de trei nule de la supermarketul din comună”

 

 

Moara Andrăşeşti

Moara e veche de tot şi e peste linie, într-o curte mare, nici pe jumătate cât aia din curtea boierului. De departe, pare mai degrabă pustie, cu arhitectura ei desuetă şi pereţii goi… dar dacă ai curiozitatea, ţi se răspunde!

Oamenii nu mai ştiu a cui a fost, ştiu a cui e. Iar morarul, Moşu Paraschiv e venetic de sat, povesteşte frânturi uitate din poveştile auzite la şosea: „da, parcă al lui e. Barbu Catargiu, el trebuie să fie….Eu nu prea ştiu, că vin de la Slobozia.”

Ştie în schimb totul despre mori şi, se vede treaba, îi place ce face şi face bine ce ştie: „Eu sunt morar de la 18 ani. Şi acum am 60. Aici sunt morar din 2002, d-aia nu ştiu ce şi cum. Dar ştiu să vă spui ce e în moară. Am lucrat la Galaţi, la Constanţa, şcoala am făcut-o la Craiova…Am fost şi la rizerie!”

Întrebăm de ţevuşca prin care se fură din făina măcinată. Râde! „Nu e, dom’le, e poveste. Şi chiar de-ar mai fi, la cât se macină acuma la moară, vai de uiumul nostru. Să fi venit mata pe vremea comuniştilor, când aveai ce vedea, nu acuma când abia ne mai ţinem zilele. Păi asta-i moară cu trei valţuri, macină o tonă jumate pe oră. Da’ acum de unde, de unde….” Îl rugăm să ne lase înăuntru, să facem poze. O face cu sufletul îndoit, moara e casa lui….

 

100 de ani de măcinat

 

În moară e cald ca-n zi de Cuptor şi prin lumina filtrată de geamuri dansează dâre lungi de făină mirositoare. Te simţi brusc ca în podul copilăriei, căutând după lada de zestre. Zestrea morii sunt motoarele! Mari, nemţeşti, diesel, unele neschimbate de la facerea morii încoace. Dacă stai să socoteşti, moara are patru nivele, cu scări din lemn scârţâind şi cotloane pe unde soarele n-a biruit niciodată. Moşu’ Paraschiv se lansează în disertaţii lungi despre procesul tehnologic: „Aici se descărca căruţele, aici se cântărea, apoi vedeai graficul, câtă făină, câtă tărâţă, apoi la nişte elevatoare, la decojitor, apoi precurăţirea, curăţătoria albă, curăţătoria neagră… şi apoi ajunge în celula de odihnă. Înainte, era, nu era, preconizat cu aparat de umectat, acuma se mai umectează, pentru că în momentul când se umectează coaja tărâţei e mai flexibilă la decojire şi în momentul când o băgăm la prelucrare se aplatizează şi nu se mai toacă…Aţi înţeles, nu?!”

Nu înţelegem o iotă, dar dăm din cap cu un aer care mimează inteligenţa. Moara e unică în partea asta de câmpie, mai c-ar fi bună de muzeu. Vizităm cele 4 etaje înghesuite pe înălţimea a două şi jumătate, fotografiem tot ce mişcă, de la motanul morarului şi până la inscripţia pe care scrie „Intreprinderea de utilaje de morărit Topleţ 1975” Pare aproape ireal, dar vă puteţi convinge, e la mai puţin de 20 de minute de Slobozia.

Poveste cu ministrul Catargiu

În ciuda evidenţei, nimeni din Andrăşeşti nu pare să ştie nimic despre vechimea morii şi primul ei stăpân. Viceprimarul e prea tânăr şi ce priveşte cu condescendenţa administrativă de rigoare, contabila e prea plictisită ca să se gândească la asta, vineri către prânz birourile sunt pustii, nici pe stradă nu se înghesuie nimeni : „Încercaţi la nea Sandu! ” Suntem alungaţi politicos: „El e monografia noastră!”

Nea Sandu Drăgan ştie, dar nu-şi mai aduce aminte. ”Da, boierul a făcut moara, la 1921, dar n-a ţinut-o mult, a lăsat-o lui Paul Strobah, băiatul menajerei. El a fost, de fapt, stăpânul de drept al morii, şi a trăit pana în 62’, când l-au scos comuniştii la pensie. Dar moara a fost mare mare, socotită, însă fără fundaţie, dar întărită, mai încoace, cu trei centuri de fier”. Ne hotărâm să închidem reportofonul, dezamăgiţi de puţinătatea amintirilor despre primul stăpân al morii…când dintr-o dată, din senin, Sandu Drăgan ne dovedeşte că nu degeaba e socotit monografie: „Să vă mai spun una despre Barbu Catargiu, povestită de la părinţi. Ieşea de-aici de la pădure, de unde era în vizită, ştia ora când venea trenul….înainte era trecere la fiecare 500 de metri. Şi el ieşea aici, la cantonul lui Zamfir, îi spunem noi, şi ridica bastonul, un ăla frumos colorat aşa… oprea trenul, dom’le. Îl cunoştea conductorul, îl saluta, el urca în tren… ”