“Dragă, acum îţi place de Dan Petrescu”? O doamnă trecută bine de prima tinereţe, care trăgea cu o mână de nişte sacoşe îşi chestiona curioasă prietena vorbind la mobil. Coloana de fotbalişti descinsă dintr-un autocar cu însemnele Unirii Urziceni, ce staţiona fix în mijlocul uliţei principale ce traversează oraşul, tocmai trecea în marş spre stadion. Dan Petrescu şi Mihai Stoica, idolii de dată recentă ai unei localităţi cu 17.000 de locuitori care a dat campioana României la fotbal au apărut în decor pe rând. O mare pestriţă de oameni flanca cei câţiva jucători, cvasinescunoscuţi de altfel, care purtau trofeul smuls Bucureştiului printr-un miracol. Deşi ar fi trebuit să fie o sărbătoare, marşul triumfal spre stadionul aflat la marginea oraşului avea aerul unei procesiuni funerare în care bocetul fusese înlocuit de două refrene repetate obsedant: Unirea , campionii!

Austeritate emoţională de Urziceni

Dacă fotbalul este sportul rege, la Urziceni, bietul de el, nu locuieşte într-un palat. Micul stadion înconjurat cu garduri improvizate este măsura interesului pe care edilii localităţii şi personajele din anturajul echipei l-au manifestat pentru ca echipa ajunsă acum în Liga Campionilor să aibă măcar o arenă decentă. Succesul nescontat al Unirii i-a prins pe toţi nepregătiţi. Atât de nepregătiţi, încât ceea ce trebuia să fie o sărbătoare a oraşului s-a transformat într-o emisiune tv cu public, realizată într-o locaţie ce greu poate fi numită stadion. Pentru privitorul obişnuit, manifestarea de joi de la Urziceni a arătat că succesul este pentru cei care ştiu să se bucure de el. Din păcate, la Urziceni sportul acesta a rămas o necunoscută. Mulţimea pestriţă care a invadat strada principală a încercat din toate puterile să-şi asume rolul de galerie. Nu prea i-a ieşit iar curiozitatea a rămas, totuşi, resortul care a scos oamenii din case. Într-un oraş în care confruntările de stradă dintre bandele înarmate din Bărbuleşti şi înjurăturile din campania electorală reprezintă singurele ştiri, defilarea echipei lui Dan Petrescu pe artera principală a devenit eveniment monden. Nu că oamenii i-ar fi recunoscut pe fotbalişti sau că puştii urbei şi-ar “tatua” pe tricourile ieftine în care bat mingea pe maidanele oraşului numele lui Galamaz sau al lui Varga. Pasiunea, microbul sau adulaţia au lipsit cu desăvârşire de pe uliţa plină de hopuri a urbei care a dat campioana. Maşinile poliţiei care au deschis drumul autocarului, curiozitatea frivolă a demoazelelor de mâna a treia sau doar spiritul de turmă au făcut să se întâmple minunea. Minunea care a făcut ca nişte oameni neinteresaţi de fenomen să iasă din case şi să se adune ciorchine în jurul unor străini care îşi urlau bucuria. Nu mai mult de două-trei sute de oameni au devenit în programele televiziunilor sportive sau de ştiri mii de ialomiţeni bucuroşi. Iar falsul nu s-a oprit aici.

Urziceni sau Voluntari? Tot un drac!

Proiect individual şi misterios al unui miliardar celebru pentru anonimatul lui, Unirea Urziceni a fost la un pas să devină echipa comunei Voluntari. Intrigile politice ţesute de personaje obscure din anturajul echipei, şi mă refer aici la subprefectul Gheorghe Babagianu, au dinamitat pur şi simplu orice rădăcină sentimentală pe care o echipă de navetişti ar fi putut s-o prindă în terenul cu trifoi de la marginea Urziceniului. Mărul discordiei a fost stadionul municipal, pe care primarul localităţii, băiat cu mintea odihnită şi realizări măreţe la activ, l-ar fi vândut finanţatorului Bucşaru. Măcar pentru ideea că miile de spectatori care ar fi populat o arenă modernă şi-ar fi adus aminte de el în cabina de votare. Aşa a gândit şi Babagianu, amicul din copilărie al patronului Mitică, băgat şi el până-n gât în politică şi manevre de culise. Şi a ieşit o fractură de toată frumuseţea, în care oferta lui Bucşuaru a fost forfecată între interesele celor doi rivali politici. Babagianu a blocat vânzarea prin consilierii pe care-i controla, iar primarul a fost declarat persoană non grata la echipă de către cei câteva sute de suporteri care au primit săptămânal invitaţiile gratuite distribuite de Babagianu. Staţia de amplificare a modestului stadion din Urziceni a devenit tribună electorală pentru Gigi. Aşa s-a bătut primul cui în cosciugul unei echipe cu rezultate, dar fără galerie. Şi a avenit vara anului 2007, când miliardarul Mitică, altfel fan dezinteresat al fotbalului local, a bătut al doilea piron în sicriul propriului proiect. Pentru 3 milioane de euro pe an, Bucşaru a fost de acord să mute echipa la Voluntari. Consiliul local de acolo a votat unanim adoptarea echipei despre care se spunea că ar fi a ialomiţenilor. Şi asta în condiţiile în care şi primăria din Urziceni contribuia cu nişte miliarde la bugetul echipei “noastre”. Sinistra farsă a fost blocată în instanţă de prefectura Bucureşti, navetiştii lui Bucşaru redevenind ialomiţeni prin vocaţie şi de nevoie. Aici s-a rupt definitiv şi irevocabil orice legătură a Unirii Urziceni cu microbiştii ialomiţeni. Singura legătură cu judeţul a rămas patriotismul local al iubitorilor de fotbal, şi el dinamitat de originile steliste sau dinamoviste ale microbiştilor. De aici lipsa de galerie, de emulaţie locală în jurul echipei şi aerul de eveniment monden al prezentării trofeului de campioni care abia a scos din case câta sute de oameni. Poate că la Voluntari, comuna de reşedinţă a patronului echipei, lucrurile ar fi stat altfel. Dar cum cele 3 milioane de euro nu au venit, tricourile de campioni au poposit la Urziceni. Pentru că, până la urmă, era obligatoriu ca Unirea să aibă un sediu şi un stadion, nu?

Bucşaru, înger şi demon

Originar din Coşereni, inginer financiar cu ştate în subsolurile de la Dinamo, Bucşaru este aclamat acum pentru discreţie. Vai, ce patron care nu se bagă la echipă! Vai, ce iubitor de fotbal care aduce bani de acasă şi de la alţii ca să finanţeze o echipa de provincie! Frumos, seducător, dar fals. Bucşaru este băiatul care a vândut la CFR şuruburi de miliarde, carpete şi scaune de sute de milioane şi pentru care Băsescu şi-a dat jos masca de apărător al dreptăţii şi a cerut “rezolvare legală” pentru deconturile de sute de miliarde umflate cu pompa şi înghiţite de interlopul Necoilaciuc. Câţi din banii extraşi din buget pe filieră PSD au ajuns în bugetul Unirii Urziceni? Probabil că mulţi şi siugur că au fost insuficienţi. Iar Gigi Becali, oierul naţiunii, este singurul beneficiar autentic al prezenţei Unirii Urziceni în CL, pentru simplu fapt că banii pe care Bucşaru îi datorează creştinului şi patriotului de la Steaua au transformat ultimul meci de campionat între cele două echipe într-o odă a blatului şi hoţiei la care presa sportivă s-a închinat necondiţionat. Că Steaua a jucat cu frâna de mână trasă ca să îşi recupereze oierul banii daţi Bucşarului, iar “microbistul” Mitică, finanţatorul de plăcere al Unirii Urziceni, să joace garantat în CL ca să existe resursa financiară după cum a explicat pe larg Becali la televizor. Mizeria a fost prezentată în haine festive la GSP TV, televiziunea mogulului Voiculescu iar populaţia din Urziceni, provincială fiind dar nu fraieră, n-a prizat informaţia. De aici şi apatia. Mireasma de blat care s-a răspândit la Urziceni a inhibat orice formă de fanatism fără de care fotbalul nu există. Să recapitulăm. Bucşaru bagă stive de bani, inclusiv din împrumuturi cămătăreşti, ca să finanţeze o echipă de fotbal. Nu vinde bilete, nu face marketing dar încearcă să ciupească 3 milioane de euro bani publici de la prietenul lui, primarul din Voluntari. Afacerea pică şi, deşi scârbit de Urziceni, Mitică îşi trimite fotbaliştii să defileaze cu titlul prin oraş folosindu-se de marionetele de la echipă. Mitică Bucşaru este mare constructor de partid. Cu datorii infernale la stat. Adică la oamenii care-şi rup de la gură să-şi plătească taxele, dar care nu dau năvală în stadionul din Urziceni pentru că fie au alergie la distribuitorul de invitaţii gratuite Babagianu, fie ţin cu Steaua. Ce câştigă Mitică bagându-se dator doar ca să finanţeze o echipă de vânzare la prima oferă? Cât a costat de fapt Bogdan Stancu, care a ajuns la Steaua pe o sumă ridicolă în acte? Mitul iubitorului de fotbal local care bagă bani de dragul pasiunii pentru sport pică de la înălţime. Şi se face ţăndări în meandrele logicii care ne spune că proiectul lui Bucşaru şi legăturile sale transpartinice put de-ţi mută nasul din loc.

Un proiect pe jumătate reuşit

Probabil că din punct de vedere sportiv, Unirea îşi merită locul din campionat. După cum spun comentatorii avizaţi ai fenomenului, Dan Petrescu a construit o echipă muncitoare, fără pretenţii şi vedete care a jucat constant bine şi care a profitat de sezonul slab al echipelor de top din România. Sudată în teren şi bine conectată la joc echipa din Urziceni nu a reuşit niciodată în acest campionat să umple tribunele la meciurile de acasă, deşi joacă de 3 ani în prima ligă. Echipa nu are identitate proprie, nu se lipeşte de trecutul sportiv al oraşului iar viitorul său este de-a dreptul incert. Oraşul n-a adoptat-o pentru că nimic nu-i leagă pe jucători de locuri. Nici unul ei nu locuieşte la Urziceni, nici măcar patronul, birourile administrative le au în Bucureşti iar baza de antrenament este situată afară din oraş. Cu jucătorii Unirii fanii nu se întâlnesc pe stradă, ci doar pe stadion, pentru două ceasuri. Emulaţia dintre echipă şi fanii ei, adică exact ce dă culoare şi sens fenomenului fotbalistic, lipseşte cu desăvârşire. Deşi nu s-ar spune că la Urziceni nu există tradiţie fotbalistică, această echipă inventată din nimic pare un proiect artificial. Este prea mult percepută ca echipa unui singur om şi prea puţin ca un bun al suporterilor. Deşi Bucşaru a încercat să aducă microbiştii la stadion şi să le dea senzaţia că şi ei sunt parte din proiect, prăpastia dintre club şi oraş s-a menţinut. Şi cea mai bună dovadă că ceva nu se leagă este aceea că emoţia câştigării titlului a fost mai puternică în vestiar decât pe străzile din Urziceni.

Natură moartă

Defilarea fotbaliştilor cu trofeul de campioni a dat dimensiunea adevărată a proiectului Unirea Urziceni. Cei 2-300 de participanţi s-au îmbulzit la stadion mânaţi doar de curiozitate. O mână de suporteri ceva mai gălăgioşi dar fără ustensile reprezentau singura legătură cu fotbalul. Noroc cu ploaia care a întrerupt brutal emisiunea sportivă cu public pe care Dan Petrescu a numit-o neinspirat sărbătorirea câştigării titlului. Mizeria din stadion şi din jurul acestuia, aspectul jalnic al tribunelor şi apatia generală a participanţilor au arătat că proiectul Unirea Urziceni este, de fapt, un eşec. Deşi au avut timp la dispoziţie să organizeze o festivitate măcar decentă dacă nu grandioasă, oficialii echipei au mimat jalnic apropierea de public. Contaminată de modelul comportamental al patronului, echipa s-a izolat într-un club din Bucureşti la o petrecere privată. Pe stadion a revenit doar pentru a apărea la televizor preţ de câteva zeci de minute. Era doar victoria lor şi nu voiau să o împartă cu nimeni. Şi nici nu au împărţit-o. Fotbaliştii blazaţi echipaţi de stradă s-au adunat ciorchine la mijlocul terenului şi au “dedicat” succesul în stânga şi în dreapta. Comunicarea cu suporterii s-a oprit în gardul inestetic ce înconjura tribunele. Oamenii s-au mulţumit să-l vadă pe Dan Petrescu, omul providenţial care a venit la Urziceni pentru o probă de lucru şi care va pleca cu tot cu gloria câştigării titlului. Fostele glorii ale Unirii au fost uitate de parcă nimeni nu ar fi vrut să îşi asume trecutul acestei echipe. Iar dacă la marile echipe fenomenul este scuzabil pentru există garnituri întregi de fotbalişti legendari pe care chiar şi un organizator scrupulos îi poate uita, aici vorbim de câţiva oameni de care şi-au adus aminte doar jurnaliştii. Dacă stadionul de la Voluntari se va construi, Unirea Urziceni va deveni istorie. Tendinţa a existat în 2007, când “ialomiţenii” au evoluat cu numele primăriei de acolo pe tricouri. Iar asta a lăsat urme care se văd şi astăzi. Echipa lui Bucşaru va rămâne doar a lui indiferent de localitatea care va găzdui acest misterios proiect de afaceri.