Dacă te uiți la televizor ai șansa să te deștepți și să înțelegi că România este o țară de prim miniștrii. Analiști, tonomate de presă sau politicieni care n-au făcut în viața lor nimic în afara datului din gură către microfoane, dau soluții. Trebuie să mărim pensiile. Pensionarii sunt avuția cea mai de preț a nației iar punctul de pensie trebuie săltat la cer. Așa trâmbițează toți politicienii atât din stânga, cât mai ales din dreapta eșichierului politic și nu poți să nu fi de acord cu ei. Deci să se dea. Apoi trebuie majorate salariile. Așa trâmbițează liderii sindicali în numere proletariatului bugetar, pledând pentru menținerea în viață a obezului aparat de stat,  doldora de incompetenți și piloși angajați pe criterii politice. Și nu numai că trebuie majorate lefurile, dar trebuie menținute și sporurile aberante inventate de politicieni pentru plata clientelei de partid. Cum să-i razi omului sporul de întoarcere din concediu sau judecătorului sporul de om cinstit? Chiar dacă statul obez cheltuiește 2 lei sau chiar 3 ca să administreze 1 leu strâns cu sudoare din mediul privat, nu se face să operăm reduceri. Ce dacă CFR produce găuri și nu profit? Cum să dăm oamenii afară? E criza iar șomerii nu pot fi absorbiți, așa că strângem cureaua și plătim. Subvențiile la agricultură trebuie și ele plătite, chiar dacă dăm câte un leu să ajungă la toți și întreținem falimentul nedeclarat și evaziunea fiscală. Să se dea, că e prioritate națională. Ajutoarele de șomaj trebuie și ele majorate, că bietul șomer abia are de-o țuică și peste vreo doi ani avem nevoie de votul lui. E și o chestie socială să nu lași oamenii neajutorați de stat în vremuri ca acestea. Deci, din nou, să se dea. Este clar nevoie ca și mediul privat să primească o mână de ajutor, că el achită prin taxe și impozite doleanțele de mai sus. Deci să-i operăm dracului niște reduceri de taxe și să scădem contribuțiile pe salarii, ba chiar și TVA. Corect, dar ce ne facem cu măsurile enunțate anterior, care se bazează pe contribuția firmelor? Nu contează, să găsească guvernul o soluție, că d-aia e guvern. Deci să se dea. Dramatic este că pentru ca ceva să se dea, undeva trebuie să se ia. Sau să nu se mai dea. Din păcate, la acest capitol nu avem soluții, Politicienii și tonomatele din presa de trust nu spun și de unde să se taie sau unde să nu se dea. Trăgând linie și adunând, constatăm că ne trebuie de vreo trei ori bugetul Germaniei ca să satisfacem pe toată lumea. Care lume trebuie să muncească de două ori mai puțin ca acolo, că noi nu suntem nemți. Discursul public la toate nivelurile este împănat cu populism. Este și greu pentru un partid aflat la guvernare să își taie singur craca de sub picioare și să ia măsuri nepopulare în vreme ce este tocat de celelalte partide 24/7 mai ales atunci când taie cheltuieli inutile. Instinctul de conservare al partidelor este mai puternic decât rațiunea. Toți politicienii știu că nu se poate da la nesfârșit, dar nici unul nu are curajul să spună asta. Cine face greșeala este mâncat la micul dejun de ceilalți. Poporul trebuie să audă doar ce-i convine. Ce-i dăunează la comoditate este nociv și nu trebuie spus. Și nici făcut. De aceea băltim într-o economie sufocată de cadouri plătite dintr-un buget aflat pe buza prăpastiei. Mai avem un pas, pe care în lipsa unui pact al tuturor partidelor în jurul unor măsuri nepopulare care trebuie luate de urgență îl vom face cu zâmbetul pe buze. Măcar vom crăpa fericiți. Ni s-a dat până ne-a ieșit pe nas.