Statul social, falimentul unei idei

Statul paternalist a fost idee proastă care moare urât. Falimentul statului furnizor de servicii de proastă calitate şi mare consumator de resurse este un fapt. Monedă de schimb pentru voturi, serviciile statului social sunt din ce în ce mai proaste şi mai restrânse, semn că oligarhia politică a ajuns la fundul sacului. Marele merit al crizei financiare a fost exact acela de a împinge statul către un faliment necesar. El trebuie regândit şi forţat să se ocupe strict de domenii cum sunt apărarea, justiţia, siguranţa publică şi infrastructura. Restul obligaţiilor trebuie transferate individului, odată cu resursele pe care statul a demonstrat că nu este capabil să le administreze. De ce avem nevoie de un sistem de pensii de stat care funcţionează ca o cooperativă de credit? Este evident că metoda de a te împrumuta de la forţa de muncă activă pentru a plăti pensii celor ajunşi la vârsta pensionării este falită. Statul trebuie să plafoneze pensiile şi să se retragă treptat din această afacere lasând locul fondurilor de pensii capabile să înmulţească banii prin investiţii şi să plătească rente decente. Nu este clar nici care este rolul statului în educaţie. Este suficient ca statul să gestioneze un sistem de şcoli publice destinat persoanelor cu venituri mici şi să asigure accesul la educaţie defavorizaţilor printr-un sistem de burse. Educaţia individului nu poate fi sub nicio formă o obligaţie a statului, care finanţează un sistem public obez, ineficient şi care generează doar subdezvoltaţi mintal cu diplome. La fel şi în sănătate, unde banii luaţi de la salariaţi sunt irosiţi în spitale de stat mamut, de unde se fură ca-n codru. Este suficient ca statul să administreze câteva spitale publice destinate săracilor şi care să ofere servicii medicale de urgenţă. Rolul determinant ar trebui să revină companiilor de asigurarări care să gestioneze performant banii asiguraţilor şi care să ofere contra cotizaţiilor servicii garantate ca standarde de calitate şi costuri. Protecţia socială este un alt domeniu în care statul şi-a arătat limitele. Sunt ajutaţi cei care nu au, nu cei care nu pot, cum ar fi normal. În acest fel populist de a trata problema sunt irosite procente importante din PIB fără ca cei aflaţi în dificultate să simtă un ajutor din partea statului. Sistemul social aşa cum arată el acum este doar un uriaş aparat de cumpărat voturi folosit de politicieni cu cinism şi nesimţire. Doar dacă contabilizăm costurile statului cu furnizarea serviciilor de mai sus, ajungem la sume impresionante care, lăsate în buzunarul individului, ar fi cheltuite mult mai eficient. Individul îşi cunoaşte cel mai bine nevoile şi ştie cel mai bine ce tipuri de servicii i se potrivesc. El le poate contracta la cele mai bune preturi şi este dreptul său natural să decidă asupra modului de satisfacere a nevoilor sale. Iar dacă statul nu înţelege că trebuie să cedeze şi să stea în limitele în care poate fi eficient şi performant, atunci el trebuie obligat să facă asta. La nevoie, chiar şi prin forţă. Altfel, şandramaua poate să cadă oricând, cu costuri şi consecinţe  inimaginabile.