Undeva, înapoi în timp

Pentru amatorii de senzaţii retro, o vizită la sediul societăţii de distribuţie a apei este echivalentul unei călătorii în timp. O curte delimitată de un gard antic, dotată cu post de portar de întreprindere acum abandonat, este primul indiciu ca ai păşit în anii ’70. Ograda Urban SA Slobozia este un muzeu în aer liber. Clădirile cu tâmplăria scorojită dar înconjurată de verdeaţă arată mai de grabă a sediu de CAP. În interior, pe culoarele strâmte mişună o lume încremenită şi ea în proiect, care se mişcă doar între avans şi lichidare, singurele repere fixe ale unor oameni rămaşi în urma vremurilor. Am ajuns în tunelul timpului pentru un contract de branşament la reţeaua de apă la care visez de cînd cu pauşalul pervers inventat de administratorul asociaţiei, care îmi umflă factura lunar ca să-i dea lui socoteala cu apometrele. Pe una dintre uşile de la parter citesc o etichetă scoasă la o imprimantă cu ace, pe care scrie foarte clar : „Serviciul Tehnic”. Bat la uşă timid şi, pentru că nu primesc nici un răspuns, apăs clanţa. Un birou mare, luminos şi dotat ca în anii ’70 găzduieşte compartimentul de avangardă al firmei. Două monitoare antice şi o tonă de dosare îngălbenite de vreme şi înghesuite pe 3 mese dau impresia că am nimerit unde trebuie. O doamnă între două vârste îmi confirmă că am nimerit bine dar într-un moment prost. Colega care avea ca sarcină să îmi colecteze cererea şi să îmi întocmească documentaţia era “puţin ieşită”. Aşa că mă pofteşte să aştept, deşi domnia sa şi colegul de la masa alăturată se băteau de muscă. Mă asigur că am înţeles corect invitaţia de a aştepta pe culoar şi ies. Doi paşi la stînga, doi la dreapta şi minunea se produce. Doamna între două vârste crapă uşa şi mă pofteşte în birou. “Haideţi că vă iau eu cererea până vine colega”. Îi mulţumesc umil şi-i întind actele despre care aflasem că trebuie să le am la mine, prin telefon, de la colega absentă. Mi se vâră sub nas o cerere tip încadrată economicos pe un sfert de A4. Îm trec adresa de domiciliu de două ori, aşa cum cerea formularul, şi primesc la schimb un petic de hârtie pe care erau trecute nişte cifre. Sunt îndrumat la casierie şi apoi, “la ultima pe dreapta”, pentru factură. Ies din clădire şi penetrez locaţia casieriei plin de speranţă. Fusesemm devansat de un singur consumator, care ajunsese la ghişeu cu banii pentru factură pregătiţi. La casierie, surpriză mare! Un perete de dosare în care erau arhivaţi sub formă de tabele consumatorii de la blocurile din oraş şi o doamnă dotată cu un chitanţier şi un pix, başca nelipsitul aparat de radio pus în surdină pe România Actualităţi, erau singurele dotări. Nu tu computer sau vreun instrument de evidenţă rapid, un ABAC ceva! Nu am timp să mă întreb cam cât durează o încasare în aceste condiţii arhaice că mă trezesc în faţa funcţionarei ce scăpase repede de clientul din faţa mea. Îi dau notiţa de la serviciul tehnic şi primesc chitanţa. Cu ea mă îndrept către “ultima pe dreapta”, de unde ridic o factură editată pe un calculator şi listată de o imprimantă suprinzător de silenţioasă în raport cu vîrsta sa. Cu factura revin la serviciul tehnic, unde mă aştepta o supriză de proporţii. Doamna însărcinată cu preluarea documentelor revenise la ghişeu. Contactul a fost brutal: „Aveţi datorii”? Întrebarea directă m-a descumpănit pentru moment. Dar îmi revin repede şi ies la contraatac: “Păi, dacă aveam, eram tâmpit să mă branşez individual ca să mă controlaţi dvs la plăţi”? Argumentul meu o blochează pentru moment. Dar după ce consemnează manual nişte specificaţii misterioase într-un registru trasat cu pixul reia ofensiva.”Reveniţi miercuri cu încă un set de copii de la contractul de casă şi cartea de identitate. Şi să aveţi 120 de lei la dvs. Dar să nu veniţi în pauza de masă, la 12, da?! Atunci vă dau şi contractul. Să aveţi la dvs ce v-am spus, da?” În birou s-a lăsat tăcere. Doamna de la contracte îşi recâştigase supremaţia ameninţată cumva de răspunsul meu impertinent, recunosc, cu privire la eventualele datorii. Am dat din cap în semn că înţeleg, am bânguit un salut şi m-am strecurat discret afară. Brusc, administratorul de la asociaţia mea care îşi dicta singur conţinutul chitanţei şi care îmi umfla factura cu pauşalul devenise uman. Îmi era deja dor de el şi de inscripţia din biroul modest al asociaţiei care decreta:    “Cu prostul neşcolarizat/Te lupti puţin şi ai scăpat;/Dar lupta este colosală/Cu prostul care are şcoală.” Oare unde mă îndreptam eu, domnule? Răspunsul îl voi afla abia săptămîna viitoare.