5 decembrie 2011. „Coaliţia a căzut de acord pe comasarea alegerilor. Însă în privinţa numărului de parlamentari…”

E mai grav decât ne închipuim. Tocmai pentru că, în faţa crizei, avem aşteptări şi ne facem speranţe că am putea ieşi cu bine în baza unui plan coerent. Un plan făcut de nişte inşi care ar trebui să ştie mai bine decât noi ce ne aşteaptă.

Nu-i de mirare că astăzi am ajuns (din fericire! – şi nu credeam să ajung vreodată să spun asta) să fim guvernaţi prin scrisorile de intenţie cu FMI şi ţinuţi pe linia de supravieţuire de guvernanţa europeană. Asta în vreme ce tineri creativi, antreprenori care şi-au văzut moartea business-ului cu ochii, şi mâna de lucru calificată aşteaptă cu toţii şi altceva decât tăieri de bugete şi negocieri pe ultimele fărâmituri ale guvernării.

Problema şi oamenii:

Problema

Se încheie anul: să privim agenda falsă a lui 2011 şi să ne gândim cum ar fi putut fi folosită această enormă energie în favoarea găsirii unei soluţii. Concret:

Regionalizarea – un proiect mort din faşă pentru actualul mandat, dar aruncat să aglomereze agenda. Câte luni s-au dus?

Confiscarea averilor nejustificate şi modificarea Constituţiei pentru asta – subiect născut tocmai ca să fie omorât – părinţii săi erau primii care nu aveau niciun interes să fie întrebaţi cum şi-au făcut averile. Temă trimisă, şi ea, în piaţă ca să aglomereze agenda.

Modificarea Constituţiei pentru tot felul de lucruri, când e limpede pentru oricine că nu există absolut nicio şansă să se adune două treimi din Parlament. Cei care umblă cu modificarea Constituţiei în gură nu-s în stare nici să-şi adune parlamentarii proprii la serviciu să treacă o biată lege ordinară.

Toate astea se petrec pe fondul unei crize mult mai mari şi mai periculoase decât criza economică – pentru că ele afectează însăşi sănătatea socială şi mentalitatea generală necesare depăşirii crizei economice. Două sunt lipsurile fundamentale care au cancerizat inconştienţa din zona decizională:

a. Încrederea care ar trebui să ţină uniţi şi, mai ales, solidari politicianul şi alegătorul său. Politicianul român accede la putere şi guvernează fără să-i pese de această încredere – uneori nici nu are nevoie de ea. Pentru a scăpa de acest „moft”, el se îndreaptă mereu spre cel mai vulnerabil alegător – cel de la ţară. Ba chiar cultivă această vulnerabilitate, aşa cum UDMR cultivă handicapul limbii în ţinuturile pe care le controlează, pentru a-şi ţine electoratul captiv.

Încrederea înseamnă comunicare. Un mic detaliu: să privim departamentele de comunicare ale miniştrilor – un fel de a 17-a roată la căruţă în minister. Politicianul român nu are nevoie să fie înţeles: el are la îndemână un aparat de făcut legi la limita abuzului de încredere (Ordonanţa de urgenţă, asumarea de răspundere etc) şi diversiunea făcută cu complicitatea unei prese fie subordonate, fie pur şi simplu deprofesionalizate.

b. Competenţa. Politicianul român nu are nevoie de competenţă pentru a accede la decizia guvernamentală. El e pus acolo de un grup (uneori de forţă) din partid, slujeşte interesele grupului şi nu poate fi schimbat decât când grupul pierde o luptă internă sau hotărăşte pur şi simplu să-l sacrifice.

De altfel, dacă ne uităm la miniştrii din acest guvern care trebuie să rezolve criza, constatăm că niciunul nu s-a remarcat vreodată printr-o viziune deosebită, sau nu are în spate o experienţă similară ministeriatului, atât de necesare într-un moment atât de greu.

Oamenii

În atare condiţii, nimeni nu mai guvernează propriu-zis, ci doar gestionează – având sub nas imperative trasate de finanţatori internaţionali, guvernanţa din exterior şi oferta pieţelor – nişte bani pe care-i dirijează în scopul câştigării viitoarelor alegeri.

Azi, 5 decembrie, domnul Gheorghe Flutur a anunţat că PDL şi aliaţii au căzut la pace pe comasarea alegerilor parlamentare cu localele, dar că mai discută pe scăderea numărului de parlamentari. În spiritul contaminării agendei reale în stilul de care vorbeam mai sus, un politician găunos, lunecos şi bun la toate, anunţă cu îngrijorare pentru patrie că s-ar face o economie de 23 de milioane de euro.

Nu ne spune, însă, câtă economie s-ar face dacă s-ar reduce numărul de parlamentari – exact cei care se urcă pe liste cotizând la campania generală (adică fără să aibă nevoie de încredere), ca să-şi pună apoi vreun ministru (care, având sprijin politic, nu are nevoie de competenţă).

În realitate, toată această poveste cu scăderea numărului de parlamentari e o chestiune folosită în negocierile dintre ei. Şi nimeni nu vede tabloul unor alegeri comasate:

jumătate din alegători, de la ţară, populaţie îmbătrânită, va avea de hotărât în scurtul timp petrecut în cabina de vot asupra primarului din comună, asupra consilierilor locali din comuna, asupra consilierilor judeţeni, asupra deputatului şi asupra senatorului. Iar un politician găunos şi lunecos vorbeşte de o economie de 23 de milioane de euro – cam cât se fură într-o singură zi de pe urma numirilor politice.

Doamna Sulfina Barbu iese din când în când şi ne spune tot felul de cifre privind noile contracte de muncă încheiate după noul Cod al muncii – lăsându-ne să înţelegem că e vorba de sute de mii de joburi nou create.

În fapt, cifrele cuprind şi prelungirea contractelor mai vechi – dar cui îi pasă că minciuna iese la iveală, dacă politicianul român nu are nevoie de încredere ca să guverneze? La fel cu fraudele din sistemul de protecţie socială – dată în neştire ani la rând de absolut toate partidele politice. Doamna Sulfina Barbu va primi un loc eligibil şi va rămâne politician.

La Economie: domnul Ion Ariton e şi mai ocupat. Acolo unde ar fi trebuit să facă ordine demult DNA-ul, e însuşită acum propunerea exasperată a FMI, cu managerii privaţi la companiile de stat – manageri care, oricum, se vor afla sub influenţa CA-urilor populate politic. Şi mai are pe cap şi contractele băieţilor deştepţi (chiar deştepţi, de vreme ce sunt din capul locului înţeleşi cu detractorii lor politici).

La care se adaugă şi necesitatea de-a privatiza ce-i mai bun şi mai rentabil – dacă nu avem soluţii şi trebuie să ne pună alţii ordine în socoteli asta costă. Aşa cum ne-a costat şi pe vremea lui Adrian Năstase încheierea fiecărui capitol de negociere cu UE – închiderea ochilor la corupţia de tip sud-american ne-o plăteam cu contracte de privatizare dezavantajoase.

Despre doamna Elena Udrea – să nu insistăm: 3 ministere într-unul singur spun totul, ar fi o lipsă de fair-play pentru PDL să spună ceva despre domnul Miron Mitrea.

Poate ar trebui să ne surprindă domnul Daniel Funeriu – mai altfel decât cei din garda veche. Dar nu: săptămâna trecută, ministrul de şcoală nouă îşi aminteşte că învăţământul public nu are şcoli unde tinerii să înveţe o meserie. „Nu vreau să fiu politician – zice ministrul – dar şcolile profesionale au fost desfiinţate de Ecaterina Andronescu, ca să…”. Ba e politică de cea mai joasă. Guvernul PDL intră într-al patrulea an de mandat, iar ministrul dă vina pe o altă guvernare. Şi nici nu clipeşte.

În realitate, e o lună jumate de când o colegă de la cursdeguvernare.ro a făcut cerere la minister, pentru a obţine nişte date pentru materialul „Învăţământul public românesc – locul unde nu înveţi nicio meserie până la 18 ani” – taman despre desfiinţarea şcolilor profesionale. L-a sunat inclusiv pe ministru, care a trims-o la consilieri. Răspunsul nu l-am primit nici până azi, dar domnul Funeriu se laudă că va face şi va drege. Şi totuşi: în definitiv cât se poate trăi, fie şi din punct de vedere politic, numai din montarea unor camere de luat vederi la Bac?

O groasă lipsă de răspundere şi o nepăsare despre ce cred alegătorii de fapt despre ei îi mobilizează pe toţi aceşti cetăţeni ajunşi în vârf suindu-se unii peste alţii şi dându-şi apoi mâna şi recuperându-se unii pe alţii. Un dispreţ cinic îi ajută să supravieţuiască şi să rămână mereu în cărţi – căci de fapt, nu guvernează, ci se fofilează.

La fel, exact la fel cum se vor fofila ceilalţi, „alternativa” – căci gravitatea constă tocmai în lipsa unei soluţii care să facă diferenţa. Nu cunosc „guvernele din umbră” ale USL (oricum sunt praf în ochi pentru deruta inamicilor politici), dar să ne uităm la lideri.

E suficient să-l priveşti pe domnul Crin Antonescu, să-i verifici competenţele, să-l asculţi ce zice, să-l vezi cum se uită – şi ştii ce înţelege şi el din încredere şi competenţă. Ştii din capul locului ce va face odată ajuns la butoane.

Sau să citeşti declaraţiile din 2-3 luni ale domnului Ponta, să-i citeşti blogul şi să-l urmăreşti un sfert de oră la televizor – şi ştii deja ce-ar face încă din primele 100 de zile de guvernare.

Aceşti oameni – cu mentalitatea, atitudinea şi faptele lor – au împins România în acest blocaj al însăşi principiilor democratice. Căci asta înseamnă să guvernezi fără încredere şi fără competenţă – pentru unii , sau mizând pe nemulţumirea celui guvernat şi să stai la pândă să culegi votul negativ – pentru ceilalţi.

Aşa îşi permite domnul Emil Boc să guverneze prin „asumarea răspunderii” cum guverna Ceauşescu prin decrete – şi să spună la televizor că suntem un popor leneş care nu gândeşte principial – ba chiar nerecunoscător. Aşa a devenit un tabu pe scena politică să se vorbească de politici publice („eşti un stângist oportunist”), o inconştienţă de neiertat să pui problema viitorului mediu (niciun „vizionar” din guvern nu bate mai departe de următoarea vizită a FMI), o utopie să vorbeşti de oportunităţile pe care această criză le-ar putea deschide unei ţări în care sunt atâtea lucruri de făcut.

*

În urmă cu cîteva săptămâni, Teodor Stolojan declara pentru cursdeguvernare.ro că potenţialul de dezvoltare al României e atât de mare, încât aşa numita creştere de 2% prognozată de guvern pe 2012 este, de fapt, o stagnare.

Aşa-i. Dar să-i spună asta domnului Boc. Pentru că, din punct de vedere economic, situaţia e mult mai blândă decât ceea ce vedem şi auzim de pe scena politică. Dar cine să lucreze cu acest potenţia, să-l alinieze de-a lungul unei viziuni şi să-l monetizeze? România ar trebui să aibă toate motivele de optimism. Dar fără aceşti oameni ajunşi unde au ajuns.

Sigur, se va spune că tocmai aceşti oameni „au stabilizat” România şi că am evitat, astfel, dezastrul. E fals. Mai întâi, că dezastrul l-au evitat românii, nu guvernul – românii care au acceptat fără să crâcnească (chiar fără să crâcnească) costurile crizei.

Apoi, singurele măsuri serioase de criză au fost reducerile de bugete.

Orice prost ştie să taie. Dar numai un şmecher ştie să se mai şi plângă apoi că nu tu, ci tot el suferă. „Suferă consecinţele politice”.

sursa; www.cursdeguvernare.ro