Hai să scriem!

Era într-o zi urâtă din toamna anului 1993, parcă. Era trecut de ora 16.00 și abia mă întorsesem de la morga spitalului. Nea Puiu mă trimisese la primul meu subiect serios. Nu era nici despre prețurile din piață (metodă patentată de dl. Ion Alecu pentru descoperirea potențialilor jurnaliști și pe care aveam s-o folosesc din greu și eu), nici despre întreruperile dese la furnizarea căldurii, marca RAGCL, și nici despre dezmățul sectoriștilor care beau seara la bodegile din târg în loc să-și facă treaba..

Ion Alecu, ziarist! (foto- infoialomita.ro)

Era despre un bătrân decedat la azilul din oraș, al cărui cadavru zăcea de câteva zile pe holurile instituției pentru că nimeni nu reușise să-i găsească rudele. Eram călare pe subiect de pe la 9 dimineață, când nea Puiu primise pontul de la un amic. Cred că a fost singurul jurnalist care ar fi putut scrie singur un număr de gazetă numai pe baza ponturilor pe care le primea tot timpul și pe care le nota în agenda ce zăcea abandonată lângă telefon. Cu un scris pe care noi, muritorii de rând, nu l-am înțeles niciodată, nea Puiu caligrafia într-o limbă pe care doar colega Elena Slujitoru mai reușea să o priceapă, tot soiul de informații sumare din care ieșeau bombe de presă.

Tocmai mă pregăteam să recitesc ciorna care sintetiza informațiile culese cu greu de la morgă, de la paznicul de noapte, de la femeia de serviciu de la azil și de la fiica bătrânului, pe care o găsisem destul de repede. Directoarea azilului mă expediase fără să-mi spună nimic, dar aveam declarații de la infirmiere care-mi șoptiseră multe.

Era un soi de ciornă, după mintea mea, și m-am prezentat cu ea la nea Puiu, pe scaunul din fața biroului său, pe unde treceam toți reporterii. Acolo se făcea „salahorie pe text”, cum îi plăcea să spună. Textele scrise pe ciorne treceau pe la el și de acolo, corectate și periate ca să nu sune în limba de lemn pe care o ura de moarte, ajungeau la Elena, o artistă în mânuirea mașinii de scris. De acolo se culegeau la linotip, se puneau în macheta cu plumb și apoi intrau la rotativă. Alte vremuri, altă presă, altă lume!

De data asta nea Puiu n-a mai așteptat să-i predau textul textul. A vrut să-l scriem împreună pentru că subiectul era delicat și exista riscul s-o dau în bară. În plus, nea Puiu îi oprise loc în macheta desenată de Elena pe capul ziarului. Era cel mai tare subiect de a doua zi și nu voia să-l ratăm. Am început să povestesc cu ochii în ciornă. Nea Puiu scria, apoi se indigna, apoi spunea scurt: „Nu pot să cred! Ești sigur că-i așa”? Derulam febril caseta reportofonului și redam dialogurile pe care le trecusem pe ciornă. „E bombă, ce mai! Praf îi facem”, zicea, și-și aranja părul rar și ochelarii. Apoi se corecta și se minuna de anumite stângăcii ale textului său și-mi explica: „Vezi! Reflexele vechi. Greu scăpăm de ele. Limba asta de lemn….”. Și fraza curgea din nou, iar nea Puiu era una cu mașina de scris Olivetti, o bijuterie miniaturală de care era foarte mândru.

După vreo două ore, presat de la tipar, nea Puiu a “închis” textul. Dar ceva parcă nu era în regulă. Nu-i plăcea. S-a lăsat pe spate, și cu foile în mână, s-a apucat să corecteze din nou.

„De ce am scris așa aici” ? Că parcă tu nu ai spus asta. Avea dreptate. Nu spusesem, dar în vâltoarea creației i s-a părut că sună mai bine. Într-un târziu mi-a văzut ciorna pe care încercam să găsesc citatul corect. Mi-a cerut-o și a început s-o citească. La început în liniște, apoi cu voce tare. Din ce în ce mai tare. A scos niște repetiții, a umplut-o de virgule, a spart-o cu subtitluri și apoi mi-a întins mâna:

Textul tău este mult mai exact și mai concis decât al meu. Bravo, ai condei! Vezi, reflexul meu fost să te controlez, să te verific. Că așa făcea secretarul de partid. M-am transformat în secretar de partid. Du-l repede la Elena, intră al tău”.  

Din acel moment, nea Puiu nu mi-a mai verificat niciodată articolele. La câteva luni mă lăsa să fac sumarul, iar după alte câteva luni avea curajul să-mi lase ziarul pe mână. A adunat acolo, la Tribuna Timpului Nostru Cotidian, o echipă de tineri care au ținut presa anilor 2000. Unii mai activează și acum, confratele Petronel Tudor de exemplu, alții s-au retras ( Gheorghe Dobre, Elena Slujitoru, Valentin Nichita, Ionel Belciugan, excepționalul fotoreporter Viorel Croitoru, devenit ulterior patronul ziarului, sau profesorul Viorel Butnaru). Cu toții îi datorăm lui Nea Puiu tot ce am realizat bun, dacă am realizat, în meseria asta păcătoasă.

Când am intrat prima dată în biroul său a făcut o profeție: „Ascultă-mă pe mine. Nu o să mai pleci din meseria asta. Te prinde și nu mai ai scăpare”. Se pare că a avut dreptate deși eu eram sceptic.

Trăia prin texte și respira texte. Cel mai des utiliza un citat- cultura este ceea ce știi după ce ai uitat tot. Și ne amintea asta zi de zi. Asta ai scos-o din capul tău cu creier– auzeam la fel de des când scoteam câte o prostie.

Așa era el și așa se prezenta – eu sunt Ion Alecu, ziarist! Dumnezeu să-l odihnească în pace!