Saturday, August 23rd, 2014

un comentariu postat pe hotnews.ro.

Eu nu sunt reprezentată de cei care sunt acum în stradă.Nici de cei violenti, nici de cei paşnici, nici de revoltaţii de profesie, nici de pensionarii obosiţi, nici de curajoşii indignaţi nevoie-mare. Să nu îndrăznească cineva să afirme că ceea ce se întâmplă acum pe străzi este imaginea întregii Românii. Analişti foarte deştepti vorbeau ieri pe toate canalele de televiziune în numele meu. Eu nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulţumirea în piaţă, deşi îmi pasă şi mie dureros de mult de această ţară.

Eu nu am experienţa acestui mod de acţiune, eu nu am cultura violenţei, eu nu am timpul si energia necesare pentru a protesta în stradă. Eu încerc zi de zi, 8 sau 10 ore să imi fac cât mai bine munca pentru care sunt profesional pregatită, eu imi educ copii in virtutea valorilor în care cred, ca şi cum am trăi într-o lume a meritocraţiei, ca şi cum educaţia încă mai contează, eu încerc să ofer şi să cer corectitudine prin fiecare gest social. Încerc sa-mi iau bilet de câte ori urc în tramvai, să nu arunc mizeria pe jos, să nu dau şpagă, să separ gunoiul menajer în pungi, să iau bonul fiscal de la spălătoria din colţ, să fiu ambasadorul îndârjit al ţării mele de câte ori am prilejul să fiu în străinatate sau să invit în casa mea străini. E puţin? Poate. “Mai înainte de a te intreba ce poate face tara pentru tine, intreba-te ce faci tu pentru tara ” spunea J.F Kennedy. Ce-ar fi să ne uităm fiecare în ograda proprie, măcar un pic, poate vom întelege de ce nimic nu mai funcţionează cum trebuie. Si să începem cu munca. Dacă eu respect statul plătindu-mi toate impozitele la timp aş avea pretentia, modesta, să fiu la rând-mi respectată. E mult?

Eu nu sunt mai puţin dezamagită politic decât marea mulţime onestă a nemulţumiţilor zilei, însa eu nu cred ca aceasta e soluţia. Eu nu cred că doborând şi desfiinţând în acest mod instituţii sau oameni, ceea ce am pune în loc, pe un asemenea teren mistuit de violenţă, va creşte sănătos.

Eu nu cred ca venind direct din stradă, poţi fi expert în toate. Dacă zi de zi, de ani încoace auzi vorbindu-se de inflaţie, de buget şi de asigurări sociale, dacă trăieşti pe propria-ţi piele toate privaţiunile şi frustrările decurgând din acestea, asta nu înseamnă că le şi înţelegi, asta nu te transformă automat într-un expert financiar, într-un fin sociolog, într-un analist macro-economic şi mai ales nu înseamnă că ai soluţiile. Respectul pentru adevaraţii profesionişti şi aprecierea lucrului bine făcut de fiecare la locul săi, îmi pare că sunt estompate acum de atracţia nefastă faţă de sclipici şi zornăieli de vedete ori aşa-zis-politicieni.

Eu nu vreau ca la următoarele alegeri, când vor fi ele, comasate sau nu, anticipate sau nu, să fiu nevoită să aleg între PDL si USL. Eu vreau o alternativă. Am votat şi voi vota de fiecare dată şi îmi asum alegerea facută. Ma informez şi încerc să gândesc în afara magiei televizorului.

Eu nu doresc ca prin forţa maselor revoltate să se obţina ceva, orice. Politicienii de duzină care clamează acum schimbări radicale profitând de presiunea unor mase de oameni, poate oneste sau poate dubioase, dar cu siguranţă înfierbintate de televiziuni sau de momentul pseudo-eroic, ar trebui să se gândească de două ori. Cât de mare trebuie sa fie „gălăgia” ca să cadă un guvern? Dar un preşedinte? 1000 de oameni ajung? Sau poate 10000? Câte oraşe ar trebui să se agite? 7 ajung ? Şi câte zile ? Vreo 4-5, cam aşa? Nu ar trebui sa uite, curajosii din opoziţia patetică de azi, că astfel s-ar crea un precedent, că aceeasi măsură li s-ar aplica şi lor şi oricui dacă ar ajunge la putere. Cu aceeaşi măsură ar putea fi judecaţi mâine: furia mulţimii, fără argumente, fără obiective, amorfă şi încărcată de ură difuză.

O petiţie dacă aş face şi aş strânge o mie de semnături, pentru a cere ceva, nu atât de radical precum schimbarea guvernului, ar trece neobservată, nu-i aşa? Un telefon, un email, o scrisoare sau o mie de scrisori adresate parlamentarului pe care l-am votat nu ar avea nici un efect, nu-i aşa? O cerere decentă, o simpatie declarată faţa de o personalitate controversată, o obiecţiune la un proiect legislativ nu ar provoca nici cea mai mică tresărire politică dacă ar fi adresată în mod civilizat, chiar de acelaşi număr de oameni care sunt acum în stradă. Eu nu vreau să cred că aceasta este calea. Hai să mai sperăm!

Eu nu doresc un alt sistem politic, dictatura am încercat-o, deocamdată democraţia (liberală dacă se poate) îmi este suficientă. Oricât de hulit ar fi parlamentul (datorită celor care îl populează de douăzeci de ani încoace) sau partidele politice în totalitatea lor, fără acestea nu ştiu să poată funcţiona cât de cât o firavă democraţie. Mecanismele si pârghile de control însa, da, ar trebui schimbate radical.

Eu nu cred în sistemul acela în care de câte ori mă nemulţumeşte ceva, îmi iau cojocul în spinare, o pancartă, o bâtă, o piatră ceva şi ies în piaţa mare sau blochez un drum public să îmi strig revolta sau indignarea. Eu ştiu să citesc şi să scriu, mai şi gandesc, eu vreau să-mi aleg oamenii politici care să mă reprezinte, iar dacă nu o vor face, vreau sa le pot cere socoteală! Vreau să am pârghiile necesare pentru a le cere socoteală.

Am învăţat să citim şi să scriem, am învătat să conducem un automobil, am învăţat să folosim calculatorul, să căutam orice pe Internet, e oare atât de greu să învăţăm să ne exprimăm idealurile,
convingerile sau păsurile altfel decât prin răcnete? Sau altfel nu vom fi auziţi?

Eu vreau să-mi exprim opţiunile politice într-un sistem democratic funcţional, prin vot. Eu vreau să am alternative în alegerea celui care mă va reprezenta, eu vreau sa mă pot informa cinstit despre acela, eu vreau să am pârghiile necesare pentru a-l sancţiona dacă m-a minţit.

Iar în rest, aş vrea să nici nu ştiu numele premierului, să pot să îl uit, să nici nu mă intereseze… cândva, într-o ţară normală, în catre toate mecanismele funcţionează, în care uriaşa roată a economiei se învârte de la sine, produce şi consumă, în care justiţia judecă drept şi orb, în care profesorii te învaţă, doctorii te vindecă, poliţistii te apară, funcţionarii te îndrumă iar statul se preocupa doar de infrastructură şi de acei câţiva care au cu adevărat nevoie de asistenţa sa.

Eu nu sunt reprezentată de cei care strigă în piaţă acum.
Nu, mulţumesc.

Pe data de 10 ianuarie 2012 Yaser Arafat de la SMURD demisioneaza din motive de amestec basescian in afacerile Fundatiei pentru SMURD. In aceeasi zi internetul este bombardat de mailuri de tip spam trimise de la siteul romanialiberala.ro, care te anuntau ca cineva care este roman liberal are treaba cu tine. De pe 11 ianuarie, de pe o adresa de email atasata domeniului romanialiberala.ro pleaca zilnic emailuri care anunta o numatoare inversa: mai sunt nu stiu cate zile, fiti pregatiti. Zic zilnic pentru ca le-am primit si eu pe adresa de email a redactiei. Pe 14-15 ianuarie la Bucuresti incepe circul. Luni seara, Crin Antenescu apare la TV si anunta ca liberalii, vazand situatia din tarisoara, au luat decizia sa organizeze un miting de solidaritate cu protestarii pasnici. Mitingul este anuntat pentru joi, a dracului coincidenta, tocmai cand expira numaratoarea inversa de la romanialiberala.ro. Luni seara, la B1TV, Fenechiu, recunoste strans cu usa de Turcescu, ca site-ul romanialiberala.ro este al PNL. Apoi Turcescu il serveste pe bietul Fenechiu cu informatia bomba: site-ul lor anunta un meting programat inca dinainte de demisia lui Arafat. Fenechiu se face mov si inventeaza o explicatie: poate o fi o clona, ceva. Poate le-o fi piratat cineva site-ul. Azi dimineata, minune! Profetia lui Fenechiu se adevereste prin mesaje identice venite de la adresa romanialiberala@gmail.com. A dracului coincidenta!
PS Pe strada unde liberalii miliardari protesteaza cu nesmitire impotriva saraciei se striga peponderent Jos Basescu. Daca USL invinge in alegeri iar Ponta este desemnat prim ministru, ghici cine va bate din buze la prezidentialele din 2014? Antenescu, desigur! Asa ca „Jos Basescu” inainte de termen are justificare macar pentru unul dintre agitatii care urla in aceste zile pe strazi.

Sutele de manifestanţi din piaţa Universităţii au tot îndemnat la solidaritate în ultimele zile. Haideţi cu noi, ca pe 22 a fost la ordinea zilei, deşi mulţi dintre ei nici nu ştiau la care 22 se referă. Dar să vedem de ce nu ieşim în stradă, noi ăştia care suntem acuzaţi că privim pasivi:

- pentru că astăzi am mâncat de 3 ori
- pentru că ieri am avut bani să-mi cumpăr bilete la teatru
- pentru că săptămâna trecută am văzut 2 filme la cinema
- pentru că scriu acest post de pe un laptop
- pentru că la supermarketuri e plin de mâncare
- pentru că am cu ce să cumpăr din când în când flori
- pentru că e mereu curent electric, cu mici excepţii
- pentru că pe BestJobs sunt 12.200 de locuri de muncă disponibile
- pentru că ştiu mulţi oameni care doar muncind, fără alte şmecherii, îşi permit maşini de lux
- pentru că avem posibilitatea reală de a munci în străinătate
- pentru că Valea Prahovei e blocată în fiecare weekend
- pentru că peste 7 luni oricum sunt alegeri
- pentru că părinţii şi bunicii noştri îşi primesc salariile şi pensiile la timp
- pentru că n-o ducem bine, dar nici în faliment nu suntem

sursa: inliniedreapta.ro

Textul de mai jos este traducerea unui articol apărut în iulie pe un blog din Ungaria, intitulat „Din cauza asta n-o să-ţi ofer un loc de muncă” („Tőlem ezért nem kapsz munkát”). De fapt, e traducerea variantei în limba engleză a respectivului articol, având în vedere că nu spicuiesc boabă de maghiară din vina proprie şi ignoranţă în formă agravantă. Vă las vouă grija de a-l localiza prin înlocuirea cifrelor, respectiv ţărilor,  ici şi colo.

Aş putea angaja 12 persoane cu un salariu net de 760 EUR, însă n-o fac. Şi o să-ţi spun de ce. Ai putea lucra pentru compania mea furnizoare de servicii într-un birou elegant. Nu e telemarketing, nu e o escrocherie. Ai face o muncă serioasă, care solicită calificări înalte, 8 ore pe zi, fără weekenduri. Te-aş angaja legal, ţi-aş plăti impozitele şi contribuţiile la asigurări sociale. Aş putea acorda câte-un astfel de loc de muncă la 12 persoane, însă n-o să o fac. De ce, o să explic mai jos.

N-aş angaja o femeie.

Motivul este foarte simplu: femeile nasc. Nu am dreptul să o întreb dacă îşi doreşte să facă asta. Iar dacă aş avea dreptul şi ea mi-ar răspunde, m-ar putea înşela în mod deliberat sau s-ar putea răzgândi.
Să nu înţelegeţi greşit, nu am nicio problemă cu faptul că femeile fac copii. Aşa am apărut şi eu şi aşa mi-au fost născuţi şi copiii. Nu aş angaja o femeie deoarece, atunci când rămâne însărcinată, ea intră într-un concediu de maternitate de 3 ani, pe parcursul căruia eu nu am dreptul să o concediez. Dacă-şi doreşte să facă doi copii, concediul durează 6 ani.

Desigur, munca trebuie efectuată, de aceea ar trebui să angajez pe altcineva să facă lucrul ăsta în locul ei în timpul lungilor ei ani de concediu. Însă nu doar că n-aş putea să o concediez în timp ce este plecată, n-aş putea să fac lucrul ăsta nici după ce se întoarce. De aceea, ar trebui să concediez persoana care a lucrat în locul ei în acest timp. Când femeia s-ar întoarce din concediul de maternitate, legea m-ar forţa să-i măresc salariul la nivelul actual aferent funcţiei ei şi, de asemenea, să-i dau dreptul să-şi ia zilele de concediu pe care le-a strâns în timpul concediului de maternitate. Când ar reveni la muncă, ea ar putea începe cu o vacanţă de 2-4 luni, plătită integral.

Nu aş angaja nici oameni a căror vârsta este de peste 50 de ani.

Nu din cauză că aş avea vreo problemă cu cei mai experimentaţi profesionişti. Nu i-aş angaja deoarece ar intra curând în zona vârstei protejate. Iar după aceea aş fi într-o capcană similară celeia presupuse de angajarea femeilor, aş fi obligat să îi păstrez ca angajaţi. Nu poţi concedia oameni care au vârsta protejată, deci ar trebuie să plătesc salariul şi costul său total chiar dacă el sau ea nu lucrează bine sau nu atinge măcar un standard acceptabil. Nu aş putea concedia angajaţii protejaţii, însă cineva va trebui să efectueze corect munca, deci ar trebui să angajez altă persoană. Din partea mea, să fie protejaţi; însă eu nu îi voi angaja.

Aş angaja doar bărbaţi tineri, cu vârsta între 25 şi 50 de ani.

Şi angajarea acestora prezintă nişte riscuri, deoarece nu am dreptul să-i concediez nici pe aceştia dacă, dintr-un motiv oarecare (veniturile nu sunt suficiente sau nu-mi place cum lucrează), vreau să fac lucrul ăsta. Riscul ca ei să mă dea în judecată şi să şi câştige procesul este destul de ridicat. Însă sunt pregătit să-mi asum acest risc.

Angajarea ta m-ar costa 1.572 EUR.

Salariul tău net:     Salariul tău brut:     Costurile mele totale:     Adaosul statului:
€ 185                     € 238                       € 306                             165%
€ 227                     € 306                       € 393                             173%
€ 322                     € 458                       € 589                             183%
€ 408                     € 612                       € 786                             193%
€ 479                     € 765                       € 982                             205%
€ 570                     € 917                       € 1178                            207%
€ 760                     € 1223                     € 1572                            207%
€ 950                     € 1529                     € 1965                            207%

Acestea sunt date reale, valabile în 2011, obţinute cu ajutorul calculatorului de salarii www.nettober.com. După cum poţi vedea, salariul tău de 760 EUR ar presupune un cost de 1572 EUR pentru compania mea. Acest coeficient de multiplicare x2 al statului ar putea fi mai redus doar dacă aş plăti un salariu mai mic. Însă nu te-aş angaja pentru un salariu mai mic, deoarece cred că, dacă ai câştiga mai puţin de 760 EUR, nu ai putea duce un trai decent. Ai deveni deprimat, ţi-ai distruge viaţa proprie, compania mea şi chiar pe mine. De aceea, nu sunt dispus să angajez pe nimeni pentru un salariu mai mic.

Graficul de mai sus face parte dintr-un studiu Deloitte. După cum puteţi vedea, statul nu-ţi ia mai mult de jumătate din salariu în nicio altă ţară. Este enervant că eu plătesc mai mult de 1500 EUR, însă tu vei primi mai puţin de jumătate din banii ăştia. Cu atât mai mult cu cât nu vei primi servicii de sănătate mai bune decât o persoană care primeşte salariul minim.

De asemenea, va trebui să iau în calcul faptul că o persoană de 35 de ani are dreptul la 25 de zile de concediu de odihnă pe an. Asta înseamnă o lună în plus, calculând în zile lucrătoare. Dacă eu am nevoie de munca a 12 persoane, ar trebui să angajez 13 pentru a suplini pentru persoana care este în concediu.
Însă ţi-aş da totuşi un loc de muncă, în ciuda tuturor argumentelor de mai sus.

Sunt un antreprenor curajos. Mi-aş vinde apartamentul şi m-aş muta într-o garsonieră cu chirie. Aş spera că cei 90.000 EUR obţinuţi astfel ar fi de ajuns. Mi-aş începe afacerea în mod curajos şi, dacă nu aş avea succes (ceea ce e destul de posibil în cazul startup-urilor) nu aş fi un bebeluş plângăcios.

Compania mea ar furniza servicii excelente, lucru imposibil dacă nu oferi condiţii de muncă decente. Aş angaja 13 persoane. Aş avea nevoie constant de munca a 12 persoane, plus cel care lucrează în locul celui aflat în concediu. 14 persoane, inclusiv subsemnatul, ar lucra într-un birou mobilat elegant şi confortabil, cu o suprafaţă de 158 metri pătraţi. Acest lucru presupune o chirie de 10 EUR/mp/lună şi cheltuieli cu utilităţile de 3,5 EUR/mp/lună, un total de 2133 EUR/lună.

Acestea ar fi cheltuielile mele lunar:
Chirie birou: 2.133 EUR
Salarii: 13 x 1572 EUR =  20.436 EUR
Alte cheltuieli (contabilitate, marketing etc.): 3.058 EUR
Total: 25.627 EUR

Destul de înspăimântător pentru nişte cheltuieli lunare, nu? Atât ar trebui să plătesc în fiecare lună, indiferent de venituri. Şi în lunile bune şi în lunile proaste. În perioadele cu activitate redusă din timpul verii şi înainte de Crăciun, când lucrăm mai puţin.

Această companie nu poate furniza mai mult de 1.000 de ore de servicii facturabile/lună, ca medie lunară. Acest lucru înseamnă că, pentru a atinge pragul de rentabilitate, adică pentru a obţine destul venit încât să-mi acopăr costurile, ar trebuie să stabilesc un preţ de 25.627 EUR / 1.000 = 25 EUR / oră. Însă rentabilitatea nu e de ajuns, am nevoie şi de profit.

Nu sunt lacom şi piaţa este destul de dură, aşa că aş pune un adaos comercial de 20% profit. Acest lucru ar creşte preţul per oră la 30 EUR, adică treizeci de euro plus TVA, €37,5. Aş rotunji această sumă (în jos), clienţii noştri urmând să plătească 37 EUR/ oră pentru serviciile noastre.

Din aceştia 7,7 EUR ar merge direct la stat, 30 EUR ar fi venit al companiei. Sunt o persoană optimistă. Marketingul nostru ar fi bestial, planurile mele ar funcţiona perfect, am reuşi într-adevăr să vindem o medie de 1.000 ore de servicii lunar. Afacerea şi-ar lua zborul, toţi angajaţii mei ar fi ideali, totul ar funcţiona perfect.

Astfel, compania va genera un venit de 1.000 x 30 EUR = 30.000 EUR.

4.373 EUR ar fi profitul. Aş putea să-mi plătesc un salariu de 2.446 EUR mie însumi, care mi-ar costa compania 3.144 EUR. Din aceştia, 1.521 EUR ar fi salariul meu net, aproape dublu faţă de angajaţii mei, iar compania ar avea un profit înainte de impozitare de 948 EUR. Din aceştia, aş plăti un impozit pe profit de 95 EUR şi impozitul antreprenorial (local), 2% din venitul companiei, adică 587 EUR. La final, compania ar avea un profit de 266 EUR; cu atât ar putea creşte capitalul companiei mele lunar.
Astfel, aş avea un venit de 1.521 EUR pe lună, însă, să nu uităm, mi-am vândut apartamentul de 90.000 EUR şi am investit banii în companie. Deci ar trebui să închiriez un apartament pentru cel puţin 300 EUR, altfel aş rămâne pe străzi. Aş trăi o viaţă modestă, nu aş cheltui mult, nevastă-mea ar câştiga şi ea bani, nu aş avea timp să cheltuiesc mult, deoarece, spre deosebire de angajaţii mei, eu aş lucra 12 ore pe zi, inclusiv weekendurile.

Procedând aşa, aş putea economisi 900 EUR pe lună; astfel, aş putea să-mi recuperez investiţia mea de 90.000 EUR în 100 de luni. Mi-ar lua 9 ani să recuperez banii investiţi în companie şi să-mi cumpăr un alt apartament. După aceea, nu va mai trebuie să-mi limitez bugetul de cheltuieli, nu va trebuie să plătesc chirie şi nu va trebui nici să economisesc. Aş putea să trăiesc ca un european.

În acest circumstanţe este, sper, de la sine înţeles de ce nu mă simt presat să-mi vând apartamentul şi să investesc banii într-o companie nouă. Însă nu voi face cu siguranţă acest lucru din alte 4 motive.

1.    Competiţia vinde acelaşi serviciu, însă ilegal, în condiţii cu adevărat de rahat, la un preţ de 9 EUR pe oră. Pur şi simplu încasează banii, fără a emite vreo factură, iar preţul nici măcar nu include TVA. Ei nu au responsabilităţi, nu oferă garanţii, oficial nici măcar nu fac nimic, statul nu deţine nicio dovadă a existenţei lor. Ei nu trebuie să închirieze un birou, să angajeze un contabil. Făcând asta timp de 5 ore pe zi, ei pot să facă cu uşurinţă 1.000 EUR. Ei i-ar arăta curul en passant ofertei mele de lucru de 760 EUR, unde nu ar avea voie să facă treabă de mântuială, unde ar trebui să vină la timp în fiecare zi şi să atingă standarde profesionale înalte, nu ar avea dreptul să înşele clienţii şi, dacă ar face-o, ar fi concediaţi.
2.    Competiţia ar comanda campanii denigratoare la adresa companiei mele. Ar trebui să fac faţă propagandei anti-capitaliste, aş fi privit ca un muist lacom care percepe 37 EUR pe oră pentru ceea ce alţii oferă la un preţ de doar 9 EUR, aş fi un inamic al cetăţenilor maghiari de bun-simţ, în timp ce alţii lucrează cinstit la un preţ mult mai mic…
3.    Mulţi dintre angajaţi ar lucra pentru mine doar ca să afle secretele mele de afaceri şi să-mi fure clienţii. Ei i-ar atrage spunându-le că vor obţine servicii cu aceeaşi valoare şi de aceeaşi calitate, însă la un preţ mult mai mic. După ce vor fi furat destui clienţi, ei ar cauza mult rău companiei în mod intenţionat, pentru a fi concediaţi. Apoi m-ar da în judecată, declarând că i-am concediat ilegal şi ar câştiga procesul. Între timp, ei vor lucra fericiţi pentru clienţii furaţi, a căror atragere m-a costat pe mine o avere. Şi, desigur, s-ar simţi jigniţi. Vor arunca cu rahat pe tot felul de forumuri că au lucrat pentru compania mea, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Nu doar că e foarte scumpă, dar serviciile sunt de căcat.
4.    Faptul că m-aş plânge de lucrurile astea nu ar avea nicio consecinţă, nimeni n-ar da un futai zburător.

Acestea sunt motivele pentru care nu ofer un loc de muncă. Şi cred că o mulţime de antreprenori care au trecut prin această experienţă nu ţi-ar oferi un loc de muncă din aceleaşi motive. De asemenea, din cauza asta tot mai mulţi oameni devin şomeri, cumpără tot mai puţin chestii, plătesc tot mai puţin TVA. Şi din aceleaşi motive există tot mai puţine companii decente, care angajează tot mai puţine persoane, care plătesc tot mai puţine impozite, fapt pentru care statul are tot mai puţini bani pentru asigurări sociale şi din aceste motive asigurările sociale vor lua în curând forma lagărelor de concentrare.

Pot să-ţi ofer un loc de muncă doar dacă:
1.    Te pot concedia, dacă vreau.
2.    Dacă TVA-ul scade măcar până la 20%, însă şi mai bine până la 15%.
3.    Dacă statul va lua “doar” 30% din banii tăi.
4.    Dacă veniturile mai mari nu sunt pedepsite exponenţial.
5.    Dacă statul va pedepsi corupţia şi nu companiile decente.

Până când aceste lucru se schimbă, la dracu, n-o să-ţi ofer un loc de muncă. Atâta timp cât statul promovează corupţia sub toate formele posibile, eu nu voi porni o afacere şi nu voi oferi un loc de muncă.

Nota autorului: aceasta este traducere în engleză a textului meu original, “Tőlem ezért nem kapsz munkát”, publicat în 27 iulie 2011.  Deşi a zguduit blogosfera din Ungaria, generând mai mult de 90.000 like-uri pe Facebook, nimic nu s-a schimbat în bine. Din contră, lucrurile sunt şi mai rele acum. Pentru toţi cititorii internaţionali, aici 760 EUR este un salariu de vis pentru majoritatea. Doctorii, de exemplu, câştigă mai puţin de jumătate din această sumă la începutul carierei. Preţurile, pe de altă parte, sunt aceleaşi ca peste tot.

Tămbălăul declanşat de tentativa de reformare a sistemului sanitar a acaparat canalele, şi aşa înfundate, ale mass media. Toate lumea plînge pe umerii lui Arafat şi deplânge iminenta disparţie a SMURD-ului. Nimeni nu discuta însă fondul problemei. Puterea reformează, dar nu schimbă mare lucru iar opoziţia se luptă populist pentru ca pacientul sărac să fie tratat împărăteşte la spital. Sigur că ar fi ideal ca toată lumea să poată beneficia de asistenţă sanitară de calitate. Dar din păcate, nu se poate. De 20 de ani sacul cârpit al sănătăţii este devalizat de furturi ordinare şi golit de manageri de pripas puşi în fruntea bucatelor pe criterii de partid. Aşa s-a ajuns la aberaţia de azi, când deşi bugetul creşte constant de câţiva ani încoace, calitatea serviciilor scade. Discursul populist al politicienilor de stânga sau de (aşa zisă) dreapta cu privire la problemele din sistem sunt parcă trase la indigo. Nimeni nu spune că ieşirea din colaps se poate face într-un singur fel: prin privatizarea masivă şi totală. Statul trebuie să se mulţumească cu o taxa de solidaritatea aplicabilă salariaţilor, care să nu depăşească 2-3 procente, şi din care să se asigure cheltuielile aferente asistenţei medicale acordate celor fără venituri. Grosul banilor proveniţi din impozitarea salariaţilor trebuie să rămână în buzunarele acestora şi să ia drumul companiilor de asigurări private. Experienţa arată că statul nu este capabil să facă mai mult decît un serviciu mizerabil şi să nu satisfacă pe nimeni. Degrevarea sistemului de sănătate de pacienţii activi ar lăsa statului spaţiu de manevră pentru a putea asigura celor fără venituri un tratament ceva mai bun decât acum. Asiguraţii care cotozează regulat ar avea garanţia că vor primi servicii în concordanţă cu ceea ce plătesc. Sigurul inconvenient al acestui tip de organizare ar fi acela că se îngustează foarte tare găuroaiele prin care băieţii cu gulere albe ştepeleau bani. Nu prea mai sunt oportunităţi, deşi nu m-ar mira ca oamenii politici să îşi asmută clientela şi pe aspirina săracului. Din acest motiv nimeni nu doreşte ca problema să fie tranşată, ca cei fără venituri să fie prudenţi şi să caute să îşi conserve sănătatea şi să intre în rîndul lumii cu o asigurare adevărată, iar cei care plătesc să nu aibă grija medicamentelor când ajung la spital. Din punga de stat a sănătăţii s-au făcut averi impresionante. Şi nimeni nu vrea să taie vaca, mai ales cînd cei care decid se bucură de laptele ei prin rotaţie.

Pentru amatorii de senzaţii retro, o vizită la sediul societăţii de distribuţie a apei este echivalentul unei călătorii în timp. O curte delimitată de un gard antic, dotată cu post de portar de întreprindere acum abandonat, este primul indiciu ca ai păşit în anii ’70. Ograda Urban SA Slobozia este un muzeu în aer liber. Clădirile cu tâmplăria scorojită dar înconjurată de verdeaţă arată mai de grabă a sediu de CAP. În interior, pe culoarele strâmte mişună o lume încremenită şi ea în proiect, care se mişcă doar între avans şi lichidare, singurele repere fixe ale unor oameni rămaşi în urma vremurilor. Am ajuns în tunelul timpului pentru un contract de branşament la reţeaua de apă la care visez de cînd cu pauşalul pervers inventat de administratorul asociaţiei, care îmi umflă factura lunar ca să-i dea lui socoteala cu apometrele. Pe una dintre uşile de la parter citesc o etichetă scoasă la o imprimantă cu ace, pe care scrie foarte clar : „Serviciul Tehnic”. Bat la uşă timid şi, pentru că nu primesc nici un răspuns, apăs clanţa. Un birou mare, luminos şi dotat ca în anii ’70 găzduieşte compartimentul de avangardă al firmei. Două monitoare antice şi o tonă de dosare îngălbenite de vreme şi înghesuite pe 3 mese dau impresia că am nimerit unde trebuie. O doamnă între două vârste îmi confirmă că am nimerit bine dar într-un moment prost. Colega care avea ca sarcină să îmi colecteze cererea şi să îmi întocmească documentaţia era “puţin ieşită”. Aşa că mă pofteşte să aştept, deşi domnia sa şi colegul de la masa alăturată se băteau de muscă. Mă asigur că am înţeles corect invitaţia de a aştepta pe culoar şi ies. Doi paşi la stînga, doi la dreapta şi minunea se produce. Doamna între două vârste crapă uşa şi mă pofteşte în birou. “Haideţi că vă iau eu cererea până vine colega”. Îi mulţumesc umil şi-i întind actele despre care aflasem că trebuie să le am la mine, prin telefon, de la colega absentă. Mi se vâră sub nas o cerere tip încadrată economicos pe un sfert de A4. Îm trec adresa de domiciliu de două ori, aşa cum cerea formularul, şi primesc la schimb un petic de hârtie pe care erau trecute nişte cifre. Sunt îndrumat la casierie şi apoi, “la ultima pe dreapta”, pentru factură. Ies din clădire şi penetrez locaţia casieriei plin de speranţă. Fusesemm devansat de un singur consumator, care ajunsese la ghişeu cu banii pentru factură pregătiţi. La casierie, surpriză mare! Un perete de dosare în care erau arhivaţi sub formă de tabele consumatorii de la blocurile din oraş şi o doamnă dotată cu un chitanţier şi un pix, başca nelipsitul aparat de radio pus în surdină pe România Actualităţi, erau singurele dotări. Nu tu computer sau vreun instrument de evidenţă rapid, un ABAC ceva! Nu am timp să mă întreb cam cât durează o încasare în aceste condiţii arhaice că mă trezesc în faţa funcţionarei ce scăpase repede de clientul din faţa mea. Îi dau notiţa de la serviciul tehnic şi primesc chitanţa. Cu ea mă îndrept către “ultima pe dreapta”, de unde ridic o factură editată pe un calculator şi listată de o imprimantă suprinzător de silenţioasă în raport cu vîrsta sa. Cu factura revin la serviciul tehnic, unde mă aştepta o supriză de proporţii. Doamna însărcinată cu preluarea documentelor revenise la ghişeu. Contactul a fost brutal: „Aveţi datorii”? Întrebarea directă m-a descumpănit pentru moment. Dar îmi revin repede şi ies la contraatac: “Păi, dacă aveam, eram tâmpit să mă branşez individual ca să mă controlaţi dvs la plăţi”? Argumentul meu o blochează pentru moment. Dar după ce consemnează manual nişte specificaţii misterioase într-un registru trasat cu pixul reia ofensiva.”Reveniţi miercuri cu încă un set de copii de la contractul de casă şi cartea de identitate. Şi să aveţi 120 de lei la dvs. Dar să nu veniţi în pauza de masă, la 12, da?! Atunci vă dau şi contractul. Să aveţi la dvs ce v-am spus, da?” În birou s-a lăsat tăcere. Doamna de la contracte îşi recâştigase supremaţia ameninţată cumva de răspunsul meu impertinent, recunosc, cu privire la eventualele datorii. Am dat din cap în semn că înţeleg, am bânguit un salut şi m-am strecurat discret afară. Brusc, administratorul de la asociaţia mea care îşi dicta singur conţinutul chitanţei şi care îmi umfla factura cu pauşalul devenise uman. Îmi era deja dor de el şi de inscripţia din biroul modest al asociaţiei care decreta:    ”Cu prostul neşcolarizat/Te lupti puţin şi ai scăpat;/Dar lupta este colosală/Cu prostul care are şcoală.” Oare unde mă îndreptam eu, domnule? Răspunsul îl voi afla abia săptămîna viitoare.

Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Ialomiţa  implementează, în calitate de beneficiar proiectul strategic Dezvoltarea antreprenoriatului inter-regional sudic – DAIRS (www.dairs.ro) , proiect ce are ca grup ţintă 100 de întreprinzători, 600 de persoane care  doresc să iniţieze o activitate independentă şi 200 de persoane de conducere din întreprinderi. Programele de formare şi servicii suport pentru un antreprenoriat adaptat la cerinţele celor patru regiuni cuprinse în proiect (Sud Est, Sud Muntenia, Sud Vest si Bucuresti Ilfov) constituie punctul de plecare al proiectului Dezvoltarea antreprenoriatului inter-regional sudic – DAIRS. Partenerii proiectului sunt: Camerele de Comerţ, Industrie si Agricultura Buzau, Ialomiţa si Mehedinţi, Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Buzău şi Mehedinţi şi S.C. European Project Consulting S.R.L. Proiectul “Dezvoltarea antreprenoriatului inter-regional sudic DAIRS” este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 (POSDRU), Axa Prioritara 3 “Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor”, domeniul major de intervenţie 3.1 “Promovarea culturii antreprenoriale” .

De 20 de ani politicienii din România şi-au consolidat un bun obicei: să-şi plătească voturile alegătorilor bovini cu bani de la buget. Apogeul dezmăţului socialist la care au subscris atât miliardarii de plastilină ai lui Ion Iliescu autodeclaraţi de stânga cât şi epigonii dreptei răsăriţi din fracţiunile de o calitate morală îndoielnică ale fostului FSN, a fost atins fix în vârful crizei mondiale. Năstase le-a dat banii de ţuică în numele unui concept de largă inspiraţie occidentală care lui. Anual, cohorte de analfabeţi, reproducători de montă şi atleţi ai ţuicii bătrâne încasează bani de la primării fără să mişte un pai. Deşi la lege zice că pomanagii  trebui să muncească în folosul comunităţii, faza nu se  întâmplă. Pentru că primarii au şi ei curţi de îngrijit şi burţi de umflat iar la alegeri pomanagii sunt foarte utili şi prestează foarte ieftin în condiţiile în care sunt salariaţi de la buget. Dacă un primar cu glagorie ar vrea să plătească doar pe cei care nu au soluţii şi care vor să muncească n-ar putea s-o facă. Pentru că legea îi ţine captivi şi le trasează linii dintre care nu au voie să iasă. Tăriceanu a gândit şi el nişte programe d-astea de stânga, chit că se laudă că tac-so l-a conceput cu dreapta. A plătit căldura unor babe industrializate pe vremea lui Ceauşescu şi care au refuzat să se retragă în bătătura din care au venit la oraş, a plătit bilete de autobuz pentru aceleaşi babe ca să se poată plimba libere în căutare de reduceri la tigăi şi a mărit pensiile aceloraşi babe care au fost plătite la cursul leu-dolar din 1989 şi reclamă acum venituri de CEO. Aşa se face că fiul nelegitim al dreptei a făcut creştere economică prin majorarea deficitului, performanţă neegalată pănă acum nici măcar de Dăscălescu sau Văcăroiu. Peste toate aceastea a mai apărut pe scenă şi apedincul Boc. Care nici acesta nu dormea noaptea de grija babelor cooperatiste cărora le-a făcut o pensioară minimă garantată deşi ele se ocupaseră cu furatul de pe câmp în vreme ce armata şi elevii strângeau recolta. Adicătelea fiecare om… Dar mai bine să-l lăsăm niţel pe conu Iancu să explice:

EFIMIŢA: Adică, zău, bobocule, de! Eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru; ce procopseală ar fi şi cu republica?

LEONIDA (minunat de-aşa întrebare): Ei! bravos! Ş-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un condei, stai să-ţi spui: mai întâi şi-întâi că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir…

EFIMIŢA: Zău?

LEONIDA: Zău… Al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafa bună pe lună, toţi într-o egalitate.

EFIMIŢA: Parol?

LEONIDA: Parol… Par egzamplu, eu…

EFIMIŢA: Pe lângă pensie?

LEONIDA: Vezi bine; pensia e başca, o am după legea a veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt; republica este garanţiunea tuturor drepturilor.

EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da.

LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murături.

EFIMIŢA: Cum lege de murături?

LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.

Cam asta au făcut cei trei maimuţoi socialişti ai stângii.Ceea ce Caragiale doar şi-a imaginat, punând aceste aberaţii socialiste în capul unui personaj imaginar, politicienii au tradus în fapte. Factura pomenilor aberante a ajuns numai anul acesta la 4,4 miliarde de euro cheltuiţi pentru asistarea a circa 8 milioane de cetăţeni. Cu toate acestea, protecţia socială nu atinge absolut deloc persoanele care chiar au nevoi speciale. În vreme ce nefericiţii sorţii se zbat în nevoi, politicienii plătesc voturi pomanagiilor de profesie. Bravo naţiune, halal să-ţi fie!

Eveniment mare în ograda socialiştilor! Micul Titulescu a scos barda şi i-a luat capul Prostănacului. Din spatele manevrei se îţeşte rânjetul sinistru al bătrânei şandramale moscovite. Schema nu e nouă. I-a mai căzut victimă şi Adrian Năstase, poate cel mai mare satrap pe care l-a dat politica de hazna a ultimilor 20 de ani. Lucrurile par trase la indigo. Îi se ia funcţia, apoi restul vine de la sine. Ce a mai fost Năstase după ce banda lui Vanghelie l-a deposedat de poziţie? Nimic mai mult decât un banal inculpat, cercetat în câteva dosare de corupţie, care îşi revarsă frustrarea asupra oricărui microfon care-i iese în cale. Şi cine era Năstase prin comparaţie cu bietul Geoană, prostănacul de serviciu al socialiştilor, pe care nea Ilici credea că-l poate scoate la fereastră spre camuflarea găştilor de devalizatori care aşteptau flămânde preluarea puterii? A fost suficient ca Geoană să dorească un update al statutului său de marionetă pentru ca bătrânul sultan Roşu să comande mazilirea. Iar mazilirea a venit din gura unui alt mare prostănac al stângii, Victor Ponta. Micul Titulescu şi-a respectat statutul de ciomag şi, la doar câteva ore după ce a dat asigurări că nimeni nu atentează la scaunul Prostănacului, a anunţat decapitarea celui de-al doilea om în stat. Ce contează că s-a acoperit de ridicol? Bipedul cu gândire de patruped canin este devotat trup şi suflet celui care l-a ridicat din anonimat şi l-a transformat în toiag. Tot acest circ al execuţiilor publice vine pe fondul unor aşteptări nejustificat de mari pe care o parte a populaţie, în special şomerii şi bugetarii, le au faţă de programul economic al struţo-cămilei USL. În loc de proiecte şi programe economice simpatizanţii stângii primesc acest spectacol jalnic în care urmaşii lui Vasile Roaită îşi iau scalpurile unul altuia. Despre proiectele de revigorare a economiei nu auzim, pentru că uslaşii sunt mai de grabă preocupaţi de sfecla diformă a lui Băsescu sau de dimensiunea fustelor Elenei Udrea decât de aşteptările populimii iubitoare de foşti. Şi nu auzim pentru că nu există nici un fel de alternativă a stângii din opoziţie la măsurile luate de stânga de la putere. Pentru că Antonescu doarme, Iliescu nu se pricepe decât la cote, Năstase aşteaptă potera la poartă cu bocceluţa făcută iar Tăriceanu se ocupă, din postura de divorţat, de verişoară-sa. Aşa că în faţa valului doi al crizei care este aşteptat   anul viitor întrebăm şi noi precum coana Leana la proces: unde e proiectu’?

Surse apropiate anchetei, au confirmat pentru românialiberă.ro că printre cei reţinuţi se află şi şeful Serviciului de Investigaţii Criminale de la Poliţia Urziceni, fostul şef al Poliţiei Municipiului Urziceni. Procurorii au decis, luni după-amiază, reţinerea mai multor persoane, pentru infracţiuni grave, comise cu violenţă, în perioada 2007-20011. Printre faptele de care sunt acuzaţi se numără violare de domiciliu, lipsire de libertate în mod ilegal, şantaj, distrugere, tentativă de omor, favorizarea infractorului, mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri oficiale, furt calificat, atât în forma autoratului, cât şi a complicităţii şi instigării. Aceştia aveau ca principlală preocupare cordarea de ,,împrumuturi cămătăreşti” urmate de acţiuni de extorcare, prin manifestări violente de natură fizică şi psihică asupra părţilor vătămate, susţin procurorii. Celor cărora le erau acordate împrumuturile, li se pretindea şi de peste 10 ori suma împrumutată, fiind puse în imposibilitatea de a achita sumele cămătăreşti, cifrate la zeci de mii de euro. De asemenea, din ansamblul probelor administrate a rezultat că inculpaţii foloseau şi alte metode de extorcare a părţilor vătămate şi solicitau sub ameninţare şi violenţă pretinse datorii, iar când aceste persoane depuneau plângeri la organele de poliţie, pentru a le determina să-şi retragă plângerile le şantajau cu un rău asupra familiilor şi rudelor. Astfel, pătrunderea în locuinţele părţilor vătămate, cu forţa şi cu arme, precum şi ameninţarea că în cazul în care nu se va da satisfacţie solicitărilor lor nelegitime vor recurge la viol sau ucidere a copiilor constituiau acţiuni infracţionale ale inculpaţilor care deveneau, astfel, de temut în faţa localnicilor. Potrivit procurorilor, inculpaţii, între care există relaţii de rudenie, afinitate, acţionau ca „gruparea DRABI” prin acte de violenţă succesive şi alternau intervenţiile asupra părţilor vătămate şi membrilor familiilor acestora (majori sau minori) cu săbii, bâte ori prin blocarea în trafic a acestora şi provocarea intenţionată a unor accidente rutiere şi distrugerea maşinilor. Conform unui comunicat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, membriii reţelei au fost cercetaţi în numeroase dosare penale, dar pentru că faptele au fost încadrate în infracţiuni unice, deşi reprezentau acte materiale ale unor infracţiuni de şantaj, în formă continuată au fost soluţionate prin neurmărire penală. În acest context, asupra părţilor vătămate se exercitau în continuare presiuni şi ameninţări, acestea fiind descurajate să mai formuleze plângeri penale împotriva agresorilor. Această situaţie a fost posibilă şi prin implicarea unui ofiţer de poliţie judiciară care nu a îndeplinit atribuţiile profesionale. Cercetările continuă pentru stabilirea tuturor faptelor şi implicaţilor judiciare. sursa: www.romanialibera.ro