Tuesday, July 22nd, 2014

De două zile locuitorii municipiului Slobozia au la robinete apă din sursa subterană. În cursul zilei de ieri au existat probleme cu presiunea în reţea datorate punerii în funcţiune a unuia din bazine. Astăzi, după refacerea stocurilor, alimentarea cu apă va intra în normal, după cum ne-a declarat directorul SC Urban SA, domnul Valentin Cilibeanu. Deşi toate problemele de ordin tehnic au fost depăşite, apa furnizată are o uşoară tentă gălbuie, fapt ce a generat o oarecare panică printre locuitorii Sloboziei. Oamenii ezită să folosească apa pentru prepararea hranei fapt care a condus la creştere vânzării de apă plată. Potrivit doamnei inginer Aurica Manolache, chimist la laboratorul Urban, culoarea apei este situată în limite acceptabile. Analizele certificate şi de Institutul Naţional de Sănătate Publică indică faptul că apa este bună pentru consum, calitatea acesteia fiind monitorizată permanent în conformitate cu cerinţele impuse prin autorizaţia de funcţionare. Nimeni nu a putut explica însă de ce apa are tenta gălbuie dar judecând după culoare şi după gustul sesizabil de clor cauza ar putea fi clorinarea excesivă.

 

Concubinajul păgubos dintre furnizorul de apă al municipiului Slobozia şi municipalitate reprezintă o afacere cu peste 50.000 de păgubiţi. Este vorba despre cetăţenii Sloboziei cărora Urban SA, societatea patronată de Consiliul Local Slobozia le-au umflat ani întregi facturile de apă şi le-a facturat frigul din apartamente la preţ subvenţionat dar stabilit din burtă. La celălat capăt al ţepii formidabile încasate de locuitorii municipiului regăsim o afacere soldat cu pierderea unei instalaţii de alimenatre cu apă oferită cadou de guvern, instalaţie înregistrată în evidenţele contabile ale Amonil drept materiale consumabile şi vândută pe bucaţi în beneficiul unor băieţi deştepţi veniţi cu privatizarea din tenebrele UTC-ului. Din 1995, când Amonil a fost cumpărată de fantomaticul grup Eurocolumna, care avea sediul într-o căsuţă poştală, şi până în zilele noastre atât oamenii micului utecist Marius Ţărlea, cât şi politicienii care au călărit administraţia publică locală au tras cât au putut pe buzunarul public şi pe cel al bietului contribuabil. Amonil s-a făcut că furnizează servicii fără se ceară plata promptă a facturilor şi a câştigat la două capete. Pănă prin 1998 a obţinut gaz de la stat fără să îşi plătească datoriile la furnizor. În plus, gazul pentru populaţie era plătit la jumătate de preţ, chit că pentru a furniza căldură populaţiei, oamenii de la Amonil nu ardeau nici un metru cub de gaz. Pentru generezotitatea extraordinară de a păsui Urban la plata facturilor, bişniţarii din spatele Amonil şi-au câştigat bunăvoinţa politicienilor. În primul rând că o populaţie care nu era presată să-şi achite facturile vota cu politrucul care îi asigura iluzia acestui serviciu gratuit. In al doilea rând, băeţii de la Amonil ştiau tabla impărţirii foarte bine. De exemplu, în anul 2000, când în urma unui scandal cu primăria s-a descoperit escrocheria cu gazul metan subvenţionat, unul dintre oamenii de frunte ai PSD a devenit brusc distribuitor de otrăvuri de la Amonil. La schimb, numicipalitatea nu a mai sesizat niociodată Parchetul cu privirea la o ţeapă de 2 milioane de dolari pe care firma lui Ţîrlea ne-o trăsese cu nesimţire. Cam aşa au mers lucrurile aproape un deceniu. Între timp Amonil a trecut în labele altor investitori de portofoliu, dosiţi în paradisuri fiscale. Iar între primăria condusă de un alt primar fără datorii la sitemul ticăloşit şi micul cartel al şmecherilor de la Amonil s-a pornit un război în toată regula. La care nu putem să nu contribuim şi noi, măcar cu nişte informaţii. În primul episod ne vom referi la două afaceri importante care s-au soldat cu prejudicii interesante în portofelul nostru de contribuabili.

Tun cu instalaţia de alimentare cu apă

Societate comercială de referinţă în domeniul industriei chimice, Amonil SA Slobozia a fost privatizata in primul semestru al anului 1995. FPS-ul condus atunci de Emil Dima a executat o vinzare ca la carte, oferind pe tava societatea grupului Eurocolumna patronat de catre omul de afaceri Marius Tirlea. La acea vreme, imperiul Eurocolumna cuprindea Banca Columna, creatie a fostului sef al SRI Virgil Magureanu, precum si o serie de societati din domeniul industriei chimice, cumparate de la FPS prin intermediul SC Eurotrading Chemical, componenta si ea a imperiului Columna. Este vorba despre combinatele chimice de la Tirgu-Mures, Slobozia si Turnu Magurele, intrate in marea familie a obscurei societati. La un moment dat, s-a considerat ca achizitiile respective au adus Eurotrading monopol asupra industriei chimice. Din acest motiv, dar si pentru ca Tirlea & co. nu au reusit sa-si achite datoriile catre FPS, Eurotrading a ramas doar cu Amonil SA Slobozia.

La Slobozia, cadourile costa

In luna aprilie 1990, Ministerul Economiei Nationale emite Ordinul 25 prin care, si in conformitate cu Legea 28/1990 privind desfasurarea investitiilor, face un cadou municipiului Slobozia. Prin respectivul act, ministerul trecea in proprietatea comunitatii lucrarile de investitii si utilajele aferente obiectivului “alimentare cu apa”. Aceasta instalatie era parte componenta din proiectul de dezvoltare al Combinatului Chimic Slobozia, proiect care a fost abandonat din lipsa de fonduri. Costurile estimate ale retelei de captare si transport a apei de la Dunare se ridicau la vremea respectiva la suma de 114,5 milioane de lei, iar lucrarile erau deja demarate.Investitia a trecut gratuit in proprietatea comunitatii, fiind preluata in calitate de antreprenor general de catre Intreprinderea de Gospodarire Locativa Ialomita, botezata ulterior RAGCL, actualmente SC Urban SA. Noul beneficiar al lucrarii  a”uitat” insa sa intocmeasca documente de predare-primire. Timp de trei ani s-a lucrat fara nici un fel de evidenta. In anul 1993, Primaria Slobozia preia acest obiectiv in proprietate. Un an mai tirziu, cind s-a ajuns la construirea statiei de captare, primaria a solicitat conducerii Amonil utilajele necesare, care-i apartineau de drept si care ramasesera in “custodia” respectivei societati. Amonil refuza  sa cedeze gratuit utilajele, mizind pe lipsa actelor de proprietate. Legata de miini, primaria accepta sa cumpere ceea ce ii apartinea de drept. Investitia se derula cu bani de la bugetul central, iar necheltuirea fondurilor pina la sfirsitul anului aducea cu sine pierderea acestora.

Directorul Ion Hanaru vinde blana ursului din padure pe bani buni

La vremea respectiva ca si acum, directorul Amonil era Ion Hanaru politician de prim rang al PSD, om care a ocupat inclusiv funcţia de vuicepreşedinte al Consiliului Judeţean Ialomiţa şi care a condus combinatul chimic în perioada comunistă.. Pentru utilajele necesare instalatiei de captare  a apei, respectiv niste motoare electrice si citeva celule, Ion Hanaru a pretins bani. Primarul de atunci, Ioan Pinter, sustinea ca, sub presiune, a lansat comanda Amonil-ului pentru utilajele respective, sperind ca atunci cind va gasi hirtiile care atestau dreptul de proprietate al comunitatii problemele se vor rezolva. Numai ca lucrurile n-au decurs asa. Amonil a emis catre primarie facturi in valoare de 468 milioane lei. Primaria a refuzat sa achite, partile ajungind in instanta. Instantele au dat cistig de cauza Amonil, luind in considerare comanda lansata de primarie drept un contract comercial neonorat. In acest fel aproape o jumatate de miliard de lei a intrat din buzunarul public in buzunarul SC Amonil SA.  Ajunsa la fundul sacului, Amonil nu a mai avut ce preda. Primaria a solicitat judecatoriei sa execute silit Amonil in baza ordinului 25/25.04.1990 al Ministerului Economiei Nationale, hirtie descoperita de functionarii primariei undeva in arhiva BRD, banca prin care se finantase investitia respectiva. Amonil s-a opus la executare, cele doua parti ajungind din nou in instanta. Desi Primaria Slobozia a cistigat, finalizarea investitiei nu s-a realizat. Alimentarea cu apa a orasului nu se poate face in ciuda sumelor mari investite, iar Amonil SA nu justifica utilaje in valoare de 3,8 miliarde lei, suma actualizata la nivelul anului 2000.

Utilaje in valoare de 3,8 miliarde de lei s-au evaporat din ograda Amonil

La data de 23 iunie 1999, Curtea de Apel Bucuresti, prin decizia civila nr. 1400 respinge contestatia la executare silita formulata de Amonil la data de 18 martie 1998. In luna august a acestui an, o comisie formata din reprezentanti ai primariei si Amonil inventariaza situatia obiectivului de investitii pentru a se stabili cu exactitate ce utilaje s-au predat si ce urmeaza sa mai primeasca primaria. Conform inventarului comisiei, utilajele pe care Amonil trebuia sa le predea valorau, in 1990, 14,4 milioane de lei. Pina la data efectuarii inventarului fusesera predate utilaje in valoare de 9,5 milioane de lei. Pentru ceea ce nu s-a mai putut restitui, primaria solicita despagubirea in bani. Utilajele disparute valorau  3,89 miliarde de lei.

Utilaje inregistrate ca materiale consumabile

La data de 8.05.1998, Directia Controlului Financiar de Stat a verificat modul in care Amonil a inregistrat in evidentele contabile investitia “Dezvoltare si Alimentare cu Apa a Municipiului Slobozia”. S-a stabilit ca in perioada 1990-1993 utilajele respective au fost inregistrate in conturile “Utilaje in depozit” respectiv “Materiale si utilaje pentru investitii”. Incepind cu 1.01.1994 utilajele au trecut in mod inexplicabil in contul “Materiale consumabile”. Mai exact spus, utilaje in valoare de citeva miliarde au fost asimilate cu pixuri, coli de scris, garnituri sau suruburi. S-a mai constatat ca societatea nu a inregistrat in actele contabile decizia 25/1990 a Ministerului Economiei Nationale si nu a putut prezenta la control documentele de predare-primire a investitiei respective. In ciuda faptului ca s-au constatat mari nereguli, organul de control nu ia nici un fel de masura si nici nu se sesizeaza organele de cercetare penala.

Afacerea GAZUL

Vinerea iernii în anul 2001 a reprezentat pentru mai bine de jumatate din locuitorii municipiului Slobozia un cosmar. Mai bine de 8.000 de apartamente din oras, racordate la vremea respectivă la reteaua de termoficare alimentata cu agent termic de la SC Amonil SA Slobozia, nu au avut caldura.Ca in fiecare iarna de citiva ani incoace, producatorul de energie termica invoca lipsa gazului metan si datoriile mari pe care le are de incasat de la SC Urban SA. Razboiul surd dintre Amonil si Urban (fosta regie comunala) a dat la iveala un scandal de proportii. Primaria Sloboziei si Urban acuza Amonil ca nu justifica 48,6 milioane metri cubi de gaz metan achizitionat la pret pentru populatie care nu a mai ajuns in caloriferele oamenilor. Valoarea prejudiciului creat astfel slobozenilor si statului de catre societatea grupului Eurocolumna se ridica, in numai patru ani si jumatate, la peste doua milioane de dolari.

Lungul drum al gazului catre calorifere

Pina în 1999, societatile de gospodarire comunala solicitau Inspectoratului National de Gaze cota necesara pentru incalzirea pe timp de iarna. Acolo unde agentul termic este produs de combinate sau alti agenti economici, gazul metan este livrat direct acestora, urmind ca respectivele cantitati folosite pentru producerea agentului termic sa fie facturate de Distrigaz la pret special pentru populatie. Producatorul achita contravaloarea si isi incasa pretul pe gigacaloria livrata de la societatile de gospodarire comunala.La sfirsitul anului trecut, procedura s-a modificat. Producatorii de agent termic isi cereau cota de gaz metan, inclusiv cantitatea necesara pentru incalzirea locuintelor populatiei. Societatile de gospodarire comunala contabilizau cantitatea de energie termica primita si confirmau societatii Distrigaz cantitatile de gaz folosite de producatori pentru acest scop, cantitati ce urmau sa fie facturate la pret pentru populatie. De mentionat este faptul ca in cazul cotelor de gaz folosite pentru populatie Distrigaz nu percepe plati anticipate, asa cum se intimpla pentru cotele agentilor economici.

Momentul adevarului

La data de 5 mai 2000, in urma unor negocieri intre Urban, Amonil si Distrigaz Sud Bucuresti, se gaseste o solutie pentru compensarea datoriilor mari care se inregistrau la plata gazului metan.Amonil avea de achitat catre Distrigaz suma de 92,2 miliarde si avea de incasat de la Urban 29,8 miliarde. S-a stabilit astfel ca Urban sa isi asume fata de Distrigaz plata sumei datorate catre Amonil, astfel incit producatorul sa isi poata diminua restantele si sa poata primi gazul necesar procesului de productie. Cele doua societati incheie acorduri separate de reesalonare a datoriilor restante si penalitatilor, luindu-si angajamentul sa achite facturile curente. Lucrurile intra cit de cit in normal pina in luna septembrie cind, din cauza unor neintelegeri intre Amonil si Urban, Slobozia ramine aproape doua saptamini fara apa calda. Cum incidentul se petrece in plina campanie electorala, se ajunge in cele din urma la o solutie de compromis. Numai ca tensiunile reapar in luna noiembrie, cind Urban SA si Primaria Slobozia a refuzat sa achite contravaloarea energiei termice livrate orasului de Amonil, invocind lipsa parametrilor ceruti de consumatori pentru sezonul rece. In loc sa asigure 30-31 Gcal/ora, Amonil a livrat populatiei numai 10-11 Gcal/ora, cantitate insuficienta pentru incalzire. Amonil sustine ca nu a putut livra mai mult din cauza lipsei gazului metan, acuzind Urban ca nu si-a respectat angajamentele de plata catre Distrigaz, fapt ce a condus la nealocarea cotei de gaz pentru populatie.Primaria Slobozia si Urban sustineau ca, dimpotriva, datoriile sint achitate, dar ca Amonil nu are inca un grafic de plata a penalitatilor de peste 115 miliarde de lei catre Distrigaz. Municipalitatea spune ca, la data de 16.11.2000, Distrigaz a aprobat cota de 4,5 milioane metri cubi de gaz pentru incalzirea locuintelor.

Doua milioane de dolari evaporate din conductele AMONIL

In urma unor calcule facute de specialistii din cadrul SC Urban SA, s-a ajuns la concluzia ca Amonil nu poate justifica o cantitate mare de gaz sebventionat facturata, chipurile, pentru producerea de energie termica ce nu a ajuns in caloriferele cetatenilor. Calculul a avut la baza faptul ca pentru producerea unei Gcal. sint necesari 140 metri cubi de gaz conform normelor aprobate de Oficiul Concurentei. In perioada iulie 1995 – decembrie 1999, Amonil a facturat un consum de gaz pentru incalzire de 137.873.000 metri cubi. Pentru energia termica livrata efectiv populatiei s-au consumat doar 89.217.840 metri cubi de gaz.Asa cum rezulta din acest calcul, o cantitate de 48.655.160 metri cubi de gaz subventionat a fost facturata in plus. Luindu-se in considerare ca diferenta de pret dintre gazul pentru industrie si gazul pentru populatie este de aproape 50 USD la 1.000 metri cubi, rezulta ca, in perioada luata ca referinta, bugetul de stat a fost  prejudiciat cu circa 2,4 milioane de dolari. Specialistii sustin ca la aceasta situatie s-a ajuns pentru ca in aceasta perioada nu s-au facut niciodata verificari cu privire la cantitatea de gaz folosita efectiv pentru incalzire de catre producatori, care au raportat consumuri de gaz umflate.

Un parastas cu dar

Scandalurile despre care am amintit au apărut în presă în iarna anului 2001. Acum 7 ani publicarea lor nu a lăsat nici un fel de urmări. Cei care erau blogaţi să vadă s-au întors cu spatele. Politiciernii din PSD, proaspăt reveniţi la putere au transformat aceste subiecte în bani, preferând şantajul grosolan şi umflarea conturilor. Relaţia incorectă dintre municipalitate şi Amonil s-a perpetuat. Sigurul care a avut tupeul să rupă tăcerea a fost primarul Gabi Ionaşcu, un om pe care băieţii nu-l agăţaseră cu nimic. Inflexibilitatea primarului a atras multe reacţii de la Amonil. Stresaţi de faptul că fostul primar a încercat să dizolve datornicul Urban, cei de la Amonil au introdus în istanţă o acţiune prin care solicită ca datoria de peste 150 de miliarde de lei pe care o au de recuperat de la Urban să le fie plătită de Consiliul Local Slobozia. Cum s-a obţinut această aberantă hotărâre judecătoarească nu se ştie. Nici Ionaşcu nu a stat cu mîinile în sân, solicitănd tot în instanţă recuperarea cobntravalorii utilajelor de la istalaţie de alimentare cu apă pe care primăria le-a plătit deşi îi aparţineau, plus contravaloarea utilajelor topite în decor sub domnia lui Hanaru. Teoretic, la 7 ani de la îngroparea scandalurilor ar trebui să le organizăm un parastas. Nu înainte însă de a le aduce în actualitate, pe fondul relaţiilor tensionate dintre primărie şi furnizorul de servicii.

Orice oraş care are fanfară este un oraş civilizat. Ea îi dă o notă aparte, de linişte, de aşezare, adună în jurul muzicii aerul oarecum patriarhal al locurilor, pasiunea membrilor ei şi curiozitatea consătenilor.

Deşi are o istorie relativ scurtă, primul concert susţinut de către fanfara municipiului Slobozia desfăşurându-se în anul 1976, sub comanda dirijorului col. Gheorghe Sârghie, ea a fost marcată de creşteri, descreşteri, desfiinţare şi, întâmplare fericită, reînfiinţare. Până în 1989, fanfara de instrumentişti a municipiului Slobozia ajunsese la 70 de membri, era celebră în zonă dar şi la nivel naţional, participa la evenimentele oficiale şi cânta, săptămânal, „La ciupercă”, aşa cum e cunoscut pavilionul din parcul mare. În 2001, desfiinţându-se corpul muzical al unităţii militare din municipiu, a dispărut şi fanfara. Timp de aproape şase ani, la aniversările şi comemorările ce se oficiau la Slobozia, toţi participanţii ascultau muzica venită de pe benzile de magnetofon. Lucru deloc plăcut, pentru că nimic nu se compară(solemnitatea evenimentelor având de pierdut în primul rând) cu prezenţa şi frumuseţea fanfarei la faţa locului. Primarul Gabi Ionaşcu s-a „enervat” puţin şi, după câteva discuţii lămuritoare, s-a hotărât reînfiinţarea fanfarei municipiului.

 

 Părea relativ simplu, dar nu a fost aşa, urmând o luptă de uzură cu morile de vânt, cu birocraţia, cu neimplicarea. Adrese, cereri peste cereri, indiferenţa blocând la Bucureşti iniţiativa primarului. Singura mână întinsă a fost cea a colonelului Valentin Neacşu(căruia trebuie să-i mulţumim cu toţii), şeful Serviciului Muzicilor Militare.

După ce s-au obţinut aprobările, primarul Gabi Ionaşcu a sunat „adunarea” cu goarna şi, surprinzător, reacţiile au fost mult peste aşteptări. Parte din vechii  membri s-au prezentat plini de entuziasm, lor alăturându-se alţi pasionaţi. Greu a fost şi cu procurarea instrumentelor, ele venind, în ultima clipă, prin Cercul Militar Judeţean, de la Comandamentul Logistic Unit. Primăria a reparat instrumentele şi, pe 23 februarie 2009 au început repetiţiile. În componenţa actualei fanfare intră 20 de instrumentişti, şase venind de la Buzău şi Brăila(pentru a acoperi instrumentele deficitare), ceilalţi paisprezece fiind locuitori ai Sloboziei. De la Brăila vin tată şi fiu( mai e o astfel de pereche), din pasiune, dar şi pentru că n-au uitat că sunt slobozeni şi vor să dea o mână de ajutor. Pasiunea asigură schimbul de generaţii! Având un repertoriu specific, a fost greu şi cu procurarea partiturilor. Au fost probleme şi cu uniformele, dar s-a rezolvat. Acum, fanfara arată frumos şi e o adevărată încântare să asculţi muzica ei şi să o admiri în parc. I-am ascultat şi noi sâmbăta trecută, în Parcul Ialomiţa, de lângă stadion, şi nu ne-a părut rău, ca şi spectatorilor ocazionali sau care ştiau de concert. Ţinută frumoasă, repertoriu pretenţios, melodii cântate fără greşeală şi-n care se vedea că e pus şi suflet.

În afară de invitaţia călduroasă de a-i vedea şi asculta pe membrii fanfarei municipiului Slobozia, trebuie să spunem  unde şi când o puteţi face: în fiecare vineri, în Parcul Ialomiţa( între orele 19-19,45) şi în Parcul Mare, de lângă catedrală, „La Ciupercă”(între orele 20-20,45).

 

 

Membrii fanfarei

 

1)                  Cristina ANDREIU, cadru didactic, dirijor

2)                  Constantin TUDOR, muzicant şef instrumentist rezervă, fligorn;

3)                  Daniel MATEI, cadru militar, basfligorn;

4)                  Ion DRĂGHICI, muzicant şef instrumentist rezervă, basfligorn;

5)                  Victor POPUŞOI, cadru didactic, clarinet;

6)                  Mihai CĂLIN, muzicant şef instrumentist, tubă, cel  mai vechi membru al fanfarei, el activând aici din 1979, când era clasa a IX-a;

7)                  Adrian RADU, muzicant şef instrumentist activ, tubă;

8)                  Andrei PETRESCU, student,trombon;

9)                  Andrei TOMA, elev, clarinet;

10)               Mihalache STOIAN, liber profesionist(solist percuţie), tobă mică;

11)               Eugen DORNEANU, subofiţer muzicant rezervă, tobă mare;

12)               Viorel SIMOIU, subofiţer muzicant rezervă, eufoniu;

13)               Silviu SIMOIU, elev, axofon;

14)               Emil FIERARU, cadru militar activ, flaut;

15)               Camelia PÂRVU, absolventă de conservator, clarinet.

Cei cincisprezece locuiesc în Slobozia.

 

 

Interviu

 

„Toate s-au întâmplat ca să se ajungă aici”

 

 

 

-                      Doamna Cristina Andreiu, când v-aţi întâlnit cu muzica?

-                      La şase ani, când am început lecţii de pian cu Arleziana Sârghie, fata colonelului Sârghie.

-                      Ce fel de întâmplare e aceasta, pentru că, se pare,  v-a dat un traseu în viaţă?

-                      Tata a cântat în fanfară, era prieten cu Sârghie.

-                      Mai departe…

-                      Din clasa a V-a am făcut clarinet. În clasa a VI-a ne-am mutat la Slobozia. Unde ne-am reîntâlnit cu domnul Sârghie. Şi cu fanfara lui. Mă cunoşteau toţi membrii fanfarei, mergeam la spectacolele lor, colaboram.

-                      Şi mai departe…

-                      Între 200 şi 2005 am urmat cursurile Conservatorului şi m-am specializat în pedagogie muzicală. Sunt profesor la Liceul de Artă „Ionel Perlea”.

-                      Conduceţi, dirijaţi, o renăscută fanfară la Slobozia. Continuaţi munca domnului colonel Sârghie.

-                      Abia acum am aflat că toate s-au întâmplat ca să se ajungă aici! Mă simt mândră, dar am şi mari obligaţii, ştiind pe cine înlocuiesc. De fapt, domnul Sârghie nici nu poate fi înlocuit.

-                      Ce repertoriu aveţi?

-                      Repertoriul e specific, avem peste 20 de piese şi acoperim o oră şi jumătate de concert.

-                      Un mesaj pentru locuitorii Sloboziei?

-                      Veniţi să ne vedeţi şi să ne auziţi! Nu o să pierdeţi. Şi mulţumiri domnului primar!

 

 

Pagină realizată de Ionel CONSTANTIN şi Marius DOBRE

Michael Jackson este Regele Muzicii Pop. Acest titlu nu si l-a dat el. I-a fost atribuit de milionaele de fani din intreaga lume si de catre ceilalti artisti, printre care nu isi gaseste egal. Cum a obtinut titlul, va intrebati? Totul a venit de la sine. L-a meritat! Nici un alt artist din istorie n-a generat vinzarile masive pe care le-a avut el. Nici un alt artist din istorie n-a primit atitea premii si aprecieri cite a primit el. Nici un alt artist din istorie nu strineste interesul si isteria in masa ca el. Si nici un alt artist din istorie n-a facut atitea eforturi umanitare ca el. Nu a existat nici un altul ca el pina acum, si nu va exista nici un altul ca el inca o data. Si asta… pentru ca Michael Jackson este unic!! El se afla intr-un loc in care n-a mai ajuns nimeni si nu va mai ajunge nimeni niciodata.

Michael a devenit un superstar la o virsta la care majoritatea copiilor invata lucruri ca alfabetul si cum sa numere pina la 10. Nascut al saptelea copil intr-o familie de 11 membri, Michael si fratii sai mai mari [Jackie, Tito, Jermaine si Marlon] au fost aruncati in lumina reflectoarelor, cind tatal lor, Joseph Jackson, un miner din Gary, Indiana, a fondat un grup din fiii sai si i-a intitulat Jackson 5. Chiar daca Michael era cel mai tinar, a devenit imediat clar pentru toata lumea ca avea ceva special. Inarmat cu o voce magica, mai matura decit virsta sa frageda si cu o aura fermecatoare care rivaliza cu a oricarui artist din acele vremuri, micul Michael conducea pe fratii sai la cistigarea concursurilor locale de talente si la un contract de inregistrari cu Motown la sfirsitul anilor ’60. In timpul petrecut la Motown, Michael a inceput si o cariera solo plina de succes care rula paralel cu munca sa alaturi de frati.

In 1976, familia Jackson a parasit Motown si a semnat un contract cu Epic unde au continuat sa scoata hit dupa hit. In 1978 Michael s-a aventurat in realizarea unui filmul [The Wiz] alaturi de Diana Ross, o varianta africano-americana a “Vrajitorului din Oz”. Filmul nu a fost exceptional insa l-a plasat pe Michael intr-o cursa cu destinul, deoarece pe platourile de la filmarile la “The Wiz” l-a intilnit pe producatorul Quincy Jones.

Michael si Quincy au colaborat la urmatorul sau proiect solo, Off The Wall. Si cu acest album Michael a fost imediat transformat dintr-un baietel simpatic intr-un superstar matur. Albumul a fost lansat in 1979 intr-o perioada critica din cauza influentelor muzicale contradictorii ale anilor respectivi, si de rock si de soul, albumul fiind o continua miscare de dans. Cu ajutorul melodiilor de nr.1 in top, precum “Don’t Stop ‘Til You Get Enough” si “Rock With You”, albumul s-a vindut in 10 milioane de exemplare si a ajuns sa fie marcat multiplatina. Este greu de crezut ca orice artist va putea egala un succes asa de mare. Dar in 1982, Michael a facut tocmai asta cu lansarea unui album monstru intitulat “Thriller”.

“Thriller” a depasit toate felurile de recorduri. S-a vindut in mai mult de 50 de milioane de exemplare in toata lumea [mai mult decit orice album de dinaintea sa sau de dupa]. Albumul a avut un numar record de 6 hituri de top 10 si a petrecut un timp record de 37 de saptamini pe pozitia numarul 1. Ramine cel mai bine vindut album al tuturor timpurilor. In acel an, Michael a cistigat si 8 premii Grammy, un numar nemaiintilnit pina atunci – 7 pentru “Thriller” si unul pentru “E.T. – The Storybook”. Cea mai mare parte a succesului lui “Thriller”, se datora unui nou lucru numit “videoclip”. Hit-uri ca “Billie Jean”, “Beat It” si “Thriller” au prins viata chiar in fata ochilor nostri cu o poveste interesanta si cu abilitatile de dans incredibile ale lui Michael. Filmuletele lui Michael nu numai ca au ajutat la perfectionarea mediului video, dar a rupt si bariera de culoare a MTV-ului. “Thriller” l-a facut pe Michael Jackson un star international.

Michael a jucat un rol crucial in proiectul de binefacere “We Are The World”, care a fost realizat pentru a combate foametea din Africa. El a continuat sa lucreze cu fratii sai ca si component al formatiei The Jacksons, iar turneul “Victory” din 1984 s-a bucurat de un mare succes.

La sfirsitul anilor ’80, a luat cu asalt premiile industriei muzicale si cele prin care i se recunostea contributia pe care a avut-o de-a lungul timpului in industria muzicala.

Si, ce faci dupa ce ai inregistrat cel mai bine vindut album din istorie? Inregistrezi al doilea cel mai bine vindut album din istorie, bineinteles! “Bad”, urmatorul proiect solo al lui Michael a fost lansat in 1987 si s-a vindut in peste 25 de milioane de exemplare in toata lumea si a inclus hiturile “I Just Can’t Stop Loving You”, “The Way You Make Me Feel” si “Man In The Mirror”. Insotit de primul turneu mondial solo al sau [cel mai mare turneu mondial din istorie], albumul “Bad” a generat 5 hituri nr.1 consecutive [o performanta neegalata inca].

In 1991, cu urmatorul sau album, Michael a continuat vinzarile astronomice cu 23 de milioane de exemplare vindute in intreaga lume. Cu Dangerous au venit si videoclipuri mai artistice si un alt turneu mondial fantastic. Michael a intrat in istorie si cu interviul de 90 de minute din 1993, cu Oprah Winfrey. Interviul a fost transmis din casa lui Michael, de la Neverland din Santa Ynez, California si a fost cel mai urmarit program de televiziune din 1993, atragind aproape 100 de milioane de telespectatori din intreaga lume.

In plina glorie, Michael s-a confruntat in 1993, cu niste acuzatiile care au zguduit lumea show-biz-ului. Un baiat de 13 ani, fiind cunoscut ca un simplu prieten al artistului, pretindea ca Jackson a abuzat sexual de el in timpul sederii sale la Neverland. Jackson se afla in turneul Dangerous cind acuzatiile au fost facute publice, si a trebuit sa amine citeva spectacole, iar in final sa anuleze restul concertelor. Dupa multe actiuni puse in miscare de justitie impotriva lui si dupa multe mizerii atit din partea familiei copilului cit si a avocailor, s-a ajuns la concluzia ca impotriva lui Michael Jackson nu pot fi aduse nici un fel de acuzatii oficiale, din lipsa de probe. Jackson opteaza pentru a incheia acest episod urit din viata lui la o intelegere in afara tribunalului, platind familiei baiatului o suma de bani estimata la 20 de milioane de dolari. Mai multe detalii despre acest scandat, gasiti in sectiunea “adevaruri nespuse”.

In 1994, Michael a surprind o lume intreaga, casatorindu-se cu Lisa Marie Presley, fiica regelui muzicii rock’n'roll – Elvis Presley. Acestia s-au casatorit in cadrul unei ceremonii private in Republica Dominicana. Casatoria celor doi a devenit pentru o perioada de timp un nou subiect de speculatii.

In 1995, Michael a lansat cel mai ambitios proiect al sau. HIStory Past, Present and Future Book I a fost un album dublu continind 15 hituri ale lui Michael din albumele sale anterioare si 15 melodii noi. HIStory a fost momentul in care Michael si-a schimbat stilul din punct de vedere creativ, cele 15 melodii find unele dintre cele mai personale melodii pe care le-a inregistrat vreodata. De asemenea acest album a fost inregistrat cu cea mai moderna tehnologie audio dolby. Pina in ianuarie 1996, HIStory fusese certificat de 6 ori platina in Statele Unite si este inca cel mai de succes album dublu din istorie.

In 1997, Michael a lansat Blood on The Dance Floor: History in The Mix. Albumul contine 5 melodii noi [unele dintre cele mai bune melodii pe care le-a compus, conform multor critici] si 8 remixuri de pe HIStory. Unii au vazut acest CD de remix-uri ca o idee minunata deoareve a adus in prim plan un album vechi de 2 ani. Tot 1997 a fost si momentul in care lumea lui Michael s-a schimbat si pe plan personal. In februarie al acelui an, sotia sa Debbie, cu care se casatorise in noiembrie 1996, a nascut primul lor copil, un baietel numit Prince Michael Jospeh Jackson Jr. O fetita, Paris-Michael Katherine Jackson a urmat in 1998. Michael a spus ca faptul ca este tata este cel mai mare vis al sau devenit realitate. In 2001 apare Invincible – considerat de multi un albmun de exceptie, insa acesta nu s-a bucurat de o promovare pe masura din partea casei de discuri. Mai mult, Sony Music a refuzat promovarea mai multor proiecte legate de acest album. In ciuda acestor piedici, vinzarile au inregistrat cifre foarte bune. In vara lui 2002 a izbucnit un scandal intre Michael Jackson si Sony Music ca urmare a atitudinii casei de discuri cu privire la “promovarea” albumului Invincible.

La sfirsitul anului 2003, Michael Jackson se confrunta cu un al doilea scandal de molestare sexuala. Acuzatiile aduse sint asemanatoare celor din 1993, acestea venind exact in ziua lansarii albumului “Number Ones”. Pe numele lui Michael Jackson s-a eliberat la acea vreme un mandat de arestare. Jackson insa a venit de buna voie la sediul politiei din Santa Barbara pentru a sta la dispozitia autoritatilor.

Anul 2004 incepe prin audierea lui Michael de catre autoritatile din Santa Maria, California, in legatura cu acuzatiile ce i s-au adus, privind molestarea unui minor. Solidaritatea fanilor lui Michael cu idolul lor a fost una fara precedent. Fanii din lumea intreaga s-au solidarizat protestind fata de acuzatiile aduse lui Michael. Aceste proteste ale fanilor au fost transmise de toate posturile mari de televiziune din lume.

Pe 2 aprilie 2004, o noua data importanta in viata lui Michael Jackson. Aceasta reprezinta data la care s-a stabilit primul termen al inceperii audierilor in acest caz. Indiferent ce va decide justitia americana, nici o justitie din lume nu va putea interzice muzica si dansul sau !! Michael Jackson va ramine …… MICHAEL JACKSON !!

Michael Jackson a decedat pe data de 25 iunie 2009, in urma unui stop cardiac.(sursa bestmusic.ro)

Londra, 26 iun /Agerpres/ – E adevărat că germanii au dăruit lumii întregi automobilul Audi, însă acum ei au interzis vehiculele cu patru roţi şi cu motor de pe străzile din Vauban – modelul curajos al unei lumi noi, într-o comunitate din sud-vestul ţării, în apropierea graniţelor cu Elveţia şi Franţa, notează cotidianul britanic The Independent.

În Vauban, suburbie a oraşului universitar Freiburg, straturi luxuriante de flori împodobesc locurile în care s-ar fi aflat, în mod normal, parcările din faţa clădirilor îngrijite. În locul zgomotului asurzitor al traficului, locuitorii ascultă ciripitul păsărilor, copiii care se joacă şi, din când în clinchetul câte unui claxon de bicicletă.

‘Dacă vreţi să aveţi maşină aici, trebuie să plătiţi aproximativ 20.000 euro pentru un loc într-unul dintre garajele noastre de la periferie’, a declarat Andreas Delleske, unul dintre fondatorii şi susţinătorii proiectului Vauban. ‘Însă cam 57 la sută din locuitori şi-au vândut maşinile tocmai pentru a se bucura de privilegiul de a locui aici’, a mai precizat el. Prin urmare, cei mai mulţi locuitori se deplasează cu bicicleta sau cu ultra-eficienta reţea de tramvaie care leagă suburbia de centrul Freiburg-ului, aflat la o distanţă de 15 minute. Dacă doresc o maşină pentru plecarea în vacanţă sau ca să transporte ceva, ei închiriază un vehicul sau se alătură programelor pentru ‘maşini comune’ ale oraşului.

Deoarece nu există maşini, planificatorii urbani ai Vaubanului au fost cu totul eliberaţi de principiile drumurilor moderne, scrie The Independent. Pe străzile şi aleile din Vauban este pietriş sau ele sunt pavate cu pietre de râu, iar vehiculelor li se permite intrarea doar preţ de câteva minute, atunci când livrează bunuri necesare şi trebuie ca acestea să fie descărcate.

Această absenţă a maşinilor este doar începutul, Vauban fiind aplaudat ca unul dintre cele mai de succes experimente pentru o viaţă ecologică, precum şi un posibil model pentru viitor, când, în era schimbărilor de climă, acest stil de viaţă va fi necesar, crede cotidianul britanic.

Vauban este o suburbie sudică a Freiburg-ului şi are 5.300 de locuitori. Casele sale elegante, cu câte patru etaje, sunt zugrăvite în tonuri discrete de albastru, galben şi roşu, sau este păstrată culoarea naturală a lemnului. Au balcoane largi şi ferestre în stil franţuzesc ce dau spre grădinile liniştite. Impresia generală a unui privitor este cea a unei nesfârşite reclame pentru IKEA.

Însă dacă la suprafaţă se poate observa ‘compoziţia’ majoritar de clasă de mijloc a societăţii, o eco-revoluţie se face simţită sub această suprafaţă, scrie publicaţia. Ferestrele tuturor caselor au trei straturi de geam. Un sistem complex de ventilaţie, dotat cu schimbătoare de căldură asigură faptul că apartamentele sunt în permanenţă alimentate cu aer proaspăt la temperatura camerei, chiar şi atunci când ferestrele sunt închise. Cele mai multe case sunt alimentate cu energie prin panouri solare şi motoare co-generatoare, care funcţionează pe bază de rumeguş – acestea furnizează încălzirea şi electricitatea. Astfel, cele mai multe dintre casele din Vauban generează un surplus de electricitate, vânzând ceea ce le prisoseşte companiilor de energie care conduc sistemele naţionale şi regionale de electricitate.

Vestea despre experimentul din Vauban se răspândeşte rapid. În fiecare zi, şase sau şapte autocare cu vizitatori sosesc – lăsându-şi vehiculele parcate la periferie, bineînţeles – pentru a admira stilul de trai prietenos cu mediul. La intrarea în suburbie, sunt întâmpinaţi de sloganul ‘Creăm lumea pe care ne-o dorim’.

Acest proiect are efectul de a sublinia puterea mişcării ecologiste din Germania. Administraţia oraşului Freiburg este condusă de o coaliţie a conservatorilor şi Verzilor /ecologist/, iar Verzii deţin mai multe fotolii de consilieri. În timpul alegerilor europarlamentare, Verzii au câştigat 60 la sută din voturi în circumscripţiile din Vauban, precizează în încheiere cotidianul britanic.

Un minor în vârstă de 14 ani din Slobozia este cercetat de poliţiştii slobozeni de investigaţii criminale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie / Acesta este suspectat că în urmă cu două zile ar fi smuls un lanţ din aur de la gâtul unei fete de 9 ani din Slobozia / Prejudiciul a fost recuperat şi va restituit părţii vătămate

Aflându-se în continuarea cercetărilor într-un dosar penal instrumentat la nivelul Biroului de Investigaţii Criminale Slobozia în care se făceau verificări pentru identificarea autorului unei tâlhării comisă în cursul zilei de 14 iunie a.c., în scara unui bloc din municipiul Slobozia, cu sprijinul semnalmentelor oferite de partea vătămată în vârstă de numai 9 ani, poliţiştii au reuşit identificarea făptuitorului.

Acesta are 14 ani, domiciliul stabil în Slobozia, este un copil problemă, se află în abandon şcolar şi obişnuieşte să plece de la domiciliu pentru diferite perioade de timp.

În fapt, duminică, 14 iunie, în jurul orei 15.30, prin Sistemul Naţional Unic pentru Apeluri de Urgenţă 112, Poliţia a fost sesizată de o femeie în vârstă de 41 de ani, din Slobozia, despre la faptul că, în urmă cu câteva minute, pe scara blocului unde locuieşte, o persoană necunoscută i-a smuls de la gât fiicei sale un lanţ din aur.

În temeiul sesizării şi având în vedere pericolul social ridicat al faptei reclamate, la faţa locului s-a deplasat de îndată o echipă operativă pentru efectuarea de verificări.

Astfel, s-a stabilit că în jurul orei 15.00, minora în vârstă de 9 ani, a mers la un magazin alimentar situat în apropierea blocului în care locuieşte pentru a cumpăra o sticlă de suc, iar la întoarcerea la domiciliu a fost abordată de un tânăr necunoscut de aproximativ 14 – 15 ani, care a însoţit-o până la scara blocului, a discutat cu ea pe drum, după care, intrând după aceasta în scara blocului, a lăsat-o să urce 4-5 trepte şi i-a smuls din spate un lanţ din aur, pe care minora îl purta la gât, după care a fugit. Valoarea prejudiciului a fost estimată de partea vătămată la aproximativ 500 de lei.

Urmare activităţilor minuţioase de căutare efectuate, dar şi cu sprijinul semnalmentelor detaliate oferite de partea vătămată, în cursul zilei de astăzi, 16 iunie, poliţiştii slobozeni de investigaţii criminale au identificat pe raza municipiului Slobozia principalul suspect care a recunoscut săvârşirea tâlhăriei.

Minorul, în vârstă de 14 ani, este plecat de la domiciliu de aproximativ 3 săptămâni, însă dispariţia acestuia nu fusese sesizată Poliţiei, întrucât părinţii au considerat că se va întoarce în scurt timp la domiciliu, dat fiind faptul că nu era la prima experienţă de acest gen. Astfel, pentru luarea măsurilor ce se impun, a fost sesizată Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ialomiţa.

Prejudiciul a fost recuperat şi urmează a fi restituit părţii vătămate.

Pentru a nu deveni victima unei tâlhării, Poliţia vă recomandă:

Ø Evitaţi deplasările pe trasee aflate în zone mai puţin circulate: câmpuri, parcuri, şantiere.

Ø Dacă din diverse motive trebuie să circulaţi după lăsarea întunericului, ocoliţi locurile neiluminate ori în care se află unităţi cu program prelungit sau non-stop, unde se comercializează băuturi alcoolice (restaurante, discoteci).

Ø Când observaţi că sunteţi urmărit de un individ sau de mai mulţi deplasaţi-vă prin zone intens circulate, chiar dacă acest lucru presupune schimbarea traseului. Solicitaţi ajutorul primului poliţist întâlnit în calea dumneavoastră.

Ø Nu vă afişaţi ostentativ cu obiecte de valoare (lănţişoare, brăţări).

Ø Nu vă lăsaţi atraşi în locuri dosnice de către indivizi care oferă spre vânzare diverse produse (de obicei mai ieftine).

Ø Nu vă lăudaţi persoanelor necunoscute cu bani sau valori pe care le aveţi asupra dumneavoastră sau acasă.

În spaţiile comune ale imobilelor:

Ø Nu permiteţi persoanelor străine să intre în locuinţa dumneavoastră, indiferent de motivele evocate.

Ø La intrarea într-un imobil fiţi foarte atenţi dacă în hol sau în zonele întunecate nu se află persoane suspecte, pretabile la comiterea de infracţiuni. Nu staţi cu spatele spre acele locuri.

Ø Orice persoană necunoscută care staţionează fără motiv în spaţiile comune ale blocurilor trebuie îndepărtată de urgenţă. Alertaţi mai mulţi vecini, iar dacă este cazul apelaţi la cea mai apropiată unitate de Poliţie sau numărul de urgenţă 112.

Ø Folosiţi orice motiv pentru a evita să urcaţi în lift cu persoane necunoscute. Nu vă lăsaţi păcăliţi de îmbrăcămintea elegantă a acestora. Dacă este cazul, apelaţi la uşa unui vecin de la parter. Instruiţi-vă în acest sens şi copiii.

Ø Când liftul nu funcţionează, fiţi atenţi la cei care urcă sau coboară de la etaj, mai ales între parter şi etajul 1 sau între etajele 1 şi 2.

Ø Luminile de la intrarea în bloc şi din faţa liftului trebuie să rămână aprinse odată cu lăsarea întunericului.

Ø Închideţi uşa imobilului după ora 22.00 sau protejaţi imobilul cu un interfon.

Ø În caz de agresiune, strigaţi şi alertaţi persoanele din jur. Strigătul unei persoane care cere ajutor poate descuraja infractorii;

Ø Păstraţi-vă calmul, nu-i contraziceţi şi nu-i ameninţaţi pe tâlhari, pentru a nu vă complica situaţia;

Ø Reţineţi semnalmentele agresorilor şi îmbrăcămintea acestora, mersul, ora comiterii agresiunii, direcţia în care au plecat; dacă au folosit un autovehicul (marca, culoarea şi numărul de înmatriculare); memorarea numelor sau poreclelor folosite între agresori, accentul, dialectele şi adresaţi-vă în timp optim şi cu încredere Poliţiei.

COMPARTIMENT INFORMARE ŞI RELAŢII PUBLICE

 

 

Mare scandal au făcut liderii PNL care au acuzat că s-au furat alegerile şi că PSD şi PDL au cumpărat voturi! Nici băieţii de la PD-L nu s-au lăsat mai prejos acuzând şi ei fraude din partea pesediştilor. În fine, cei de la PSD au fost ceva mai rezervaţi, deşi şi ei au băgat material la urne până a stat ploaia. Cei mai vocali au fost totuşi liberalii, care prin vocea liderului maxim Crin au urlat pe toate posturile TV despre frauda celorlalţi. Tupeul a fost atât de mare că omul lor de la BEC nu a semnat procesul verbal cu rezultatele definitive, în semn de protest cică!

Dacă bieţii care trag de săgeată ar fi fost curaţi lacrimă, mai că ţi-ar veni să le plângi de milă. Numai că şi ei au fost la fel de bandiţi ca şi ceilalţi competitori. Singura diferenţă este că sărmanii liberali nu au putut să fure la fel de mult şi la fel de dens aşa cum au făcut-o contracandidaţii lor. Spre exemplificare vom lua organizaţia de la Amara, unde liderul local, nea Brotac, a cumpărat voturi la capul gol. Ieşit la colţul străzii cu mălaiul, agricultorul Brotac a deschis o tarabă de cumpărat voturi care a funcţionat între orele 8 şi 10 dimineaţa.

Ca să nu ajungă la pârnaie, Brotac a inventat scuza că plăteşte scalvii pe care i-a avut la sapă! Scuză acceptată poate doar de cei mai fraieri ca Brotac, deoarece băieţii de la PSD deţin probe concrete că omul liberal a dat mită electorală. După ce nişte oamenii de bine l-au ameninţat pe Brotăcel cu miliţia, taraba s-a strâns iar procentul PNL s-a blocat la vreo 22%.

Cel mai tare din parcare a fost însă Marinică, de la PD-L. Care în plină conferinţă de presă s-a văitat că un microbuz înmatriculat cu iniţialele TTT a cărat oamenii PSD la vot. Chestiunea este absolut adevărată, numai că diferă niţel sensul. Adică microbuzul ăla chiar a cărat oameni la vot, numai că oamenii erau ai PD-L iar şeful de operaţiuni a fost un alt mare gânditor politic zonal de pe malul lacului Amara. Este vorba despre agricultorul Bulibaşa, aflat în conflict de idei cu Brotac. Cum Bulibaşa este legitimat mai nou la PD-L, să se determine ce a avut Marinică Cazacu în cap când şi-a dat în(sau pe) gât propriul membru, ca să zicem aşa?

Agentul 007,60

Dând în gât câţiva zevzeci!

În perioada 2004-2009 Prefectura a investit în cursurile de specializare a funcţionarilor publici peste 1,2 miliarde de lei. Cea mai mare parte din această sumă s-a dus pe cursuri de calculatoare şi obţinerea permisului european de conducerea computerului (ECDL). O altă sumă importantă s-a cheltuit pentru cursurile pe care prefecţii şi subprefecţii numiţi politic au fost obligaţi să le urmeze pentru a deveni înalţi funcţionari publici. Devenite obligatorii prin lege, cursurile de perfecţionare a funcţionarilor publici sunt o afacere bănoasă pentru diverse entităţi juridice şi persoane fizice care încasează bani frumoşi fără să facă mare lucru. Cele mai multe dintre cursuri au o durată cuprinsă între una şi trei zile şi costă minim 4 milioane pe cap de cursant.

Bani pentru politruci

În anul 2004 suma alocată pentru specializarea funcţionarilor publici a fost de 94 de milioane. Sume importante s-au cheltuit pentru Mihăiţă Găină, actual senator PSD şi Marin Silviu, fost subprefect şi inspector guvernamental, care au urmat cursurile de înalţi funcţionari publici. Cei doi au consumat 38 de milioane de lei, adică aproape jumătate din totalul fondurilor instituţiei. Patru milioane de lei s-au cheltuit şi pentru specializarea” lui Vasile Cornel, pe atunci şeful de cabinet al prefectului, care a participat la un curs de o zi intitulatProgramul de formare profesională pentru directorii de resurse umane şi alţi funcţionari publici”! În 2005, schimbarea de guvern a atras alte cheltuieli pentru specializarea noilor politicieni intraţi în administraţie. Gigi Petre, numit subprefect a debutat cu un curs postuniversitar la ASE pentru care s-au plătit 15,5 milioane de lei. Cezar Zamfir, fost consilier al prefectului Cazacu Marinică a urmat şi el un curs la Institutul Naţional de Administraţie despre relaţia cu ONG-urile, pentru care Prefectura a plătit 450 de lei. În acel an, singurul funcţionar public care a beneficiat de un curs a fost Neacşu Ecaterina, care s-a specializat în noua contabilitate publică. Din totalul de 26.800.000 de lei alocaţi specializării, cei doi politicieni au consumat 20 de milioane. Anul 2006 a fost un an record, instituţia cheltuind cei mai mulţi bani pentru pregătirea profesională a angajaţilor. Din totalul de 610 milioane de lei, peste 370 de milioane s-au alocat pentru cursuri de utilizare a calculatorului. A fost anul prefectului Cazacu Marinică, pus cu burta pe carte rău de tot. El a absolvit un curs postuniversitar la Colegiul Naţional de Apărare în domeniul securităţii naţionale, curs care a costat 8,7 milioane de lei. Pentru numai 15,5 milioane, domnul Cazacu a participat la seminarul Eu.Ro.Com seminar cu o temă excepţională: Apele Române iau cursul integrării. Peste 3 milioane de lei a costat un curs de coordonare a serviciilor descentralizate, care l-a învăţat pe domnul Cazacu să devină un bun coordonator. Permisul european de conducere a calculatorului şi participarea sa la Gala Premiilor de Excelenţă organizată de un site a mai scos din conturile instituţiei 4,7 milioane de lei. Şi asta în condiţiile în care probabil că fostul prefect are o problemă în a trimite un email! În 2007, după ce PNL a rămas singur la guvernare şi a schimbat garnitura de prefecţi au fost necesari alţi bani pentru şcolirea politrucilor promovaţi pe uşa din dos în funcţii pentru care ar fi trebuit să dea concursuri. Subprefecţii Gigi Petre şi Ion Dumitru împreună cu prefectul Stelian Caramitru au consumat 123 de milioane de lei pentru cursurile de înalţi funcţionari publici. Şi în acest an s-au alocat 35,5 milioane de lei pentru cursuri de calculatoare, totalul sumelor destinate perfecţionării funcţionarilor din prefectură ridicându-se la 270 de milioane de lei. În 2008 perfecţionarea funcţionarilor a costat 77 de milioane iar pentru 2009 planului de perfecţionare a funcţionarilor îi sunt alocate 130 de milioane. De data aceasta, noii şefi ai instituţiei, adică prefectul Alecsandru Ştiucă şi subprefectul Gheorghe Babagianu vor plăti cursurile de înalţi funcţionari publici din banii lor. Cei doi vor scoate din buzunare peste 90 de milioane de fiecare, pentru că au crescut preţurile la specializări.

Cursuri inutile pentru funcţionari ineficienţi

Cele mai multe dintre cursurile de specializare urmate de funcţionarii publici nu au legătură cu obiectul de activitate al Instituţiei Prefectului. Managementul a fost cea mai studiată disciplină, urmată de cursuri de contabilitate, protecţia mediului şi accesarea fondurilor europene. Funcţionarii publici s-au mai specializat în managementul dezastrelor, concesionarea serviciilor publice sau integrarea europeană, activităţi cu care nu se prea întâlnesc în cadrul atribuţiilor de serviciu. Multe dintre specializări au legătură cu atragerea de fonduri europene şi cu proiectele de finanţare, deşi Prefectura nu are atribuţii în acest sens. Cel mai adesea specializările au fost de fapt cursuri de câteva zile în care este greu de crezut că respectivii cursanţi au reuşit să acumuleze cunoştinţe noi. Utilizarea computerului, abilitate pe care funcţionarii publici ar fi trebuit să o demonstreze la angajare, a fost obţinută absolut formal, pe bani grei, fără ca investiţia să lase vreo urmă. Dacă calculăm sumele cheltuite de Prefectura Ialomiţa şi le multiplicăm la nivel naţional, vom constat că zeci de miliarde anual s-au dus în conturile celor care organizează astfel de cursuri cu denumiri dintre cele mai tembele.

Specialişti în frecat menta

Mulţi dintre funcţionarii publici şcoliţi pe banii instituţiei au părăsit sistemul. Legea prevede că pentru orice formă de specializare finanţată de instituţie, funcţionarul este obligat să activeze minim 5 ani. În caz contrar, dacă ieşirea din sistemul administrativ i se datorează, funcţionarul este obligat să restituie banii cheltuiţi cu specializarea sa. Fostul prefect Cazacu Marinică a fost şcolit pe bani publici pentru a putea ocupa funcţia de prefect. În 2007 el a fost schimbat din funcţie şi numit inspector guvernamental. Pentru a putea candida la alegerile locale din 2008, Cazacu şi-a dat demisia din corpul inspectorilor guvernamentali. Nimeni nu i-a cerut să restituie contravaloarea cursurilor urmate în perioada în care a fost prefect. La fel s-a întâmplat şi cu Stelian Caramitru. Ţinut ilegal în funcţia de prefect interimar, Caramitru a fost trimis de guvern să urmeze Institutul Naţional de Administraţie pentru a deveni înalt funcţionar public. Din proprie iniţiativă, Caramitru a părăsit instituţia şi s-a refugiat înapoi de unde venise, adică la Agenţia Naţională Sanitar Veterinară în speranţa că va rămâne în sistemul public după ce PNL va pleca de la guvernare. Cursurile urmate de el au fost inutile. Din faptul că absolut nici unul dintre cursanţi nu a ratat vreun examen se poate deduce că, exact ca la facultăţile private, specializările funcţionarilor publici sunt, de cele mai multe ori frecţii scumpe la piciorul de lemn.

Dragă, acum îţi place de Dan Petrescu”? O doamnă trecută bine de prima tinereţe, care trăgea cu o mână de nişte sacoşe îşi chestiona curioasă prietena vorbind la mobil. Coloana de fotbalişti descinsă dintr-un autocar cu însemnele Unirii Urziceni, ce staţiona fix în mijlocul uliţei principale ce traversează oraşul, tocmai trecea în marş spre stadion. Dan Petrescu şi Mihai Stoica, idolii de dată recentă ai unei localităţi cu 17.000 de locuitori care a dat campioana României la fotbal au apărut în decor pe rând. O mare pestriţă de oameni flanca cei câţiva jucători, cvasinescunoscuţi de altfel, care purtau trofeul smuls Bucureştiului printr-un miracol. Deşi ar fi trebuit să fie o sărbătoare, marşul triumfal spre stadionul aflat la marginea oraşului avea aerul unei procesiuni funerare în care bocetul fusese înlocuit de două refrene repetate obsedant: Unirea , campionii!

Austeritate emoţională de Urziceni

Dacă fotbalul este sportul rege, la Urziceni, bietul de el, nu locuieşte într-un palat. Micul stadion înconjurat cu garduri improvizate este măsura interesului pe care edilii localităţii şi personajele din anturajul echipei l-au manifestat pentru ca echipa ajunsă acum în Liga Campionilor să aibă măcar o arenă decentă. Succesul nescontat al Unirii i-a prins pe toţi nepregătiţi. Atât de nepregătiţi, încât ceea ce trebuia să fie o sărbătoare a oraşului s-a transformat într-o emisiune tv cu public, realizată într-o locaţie ce greu poate fi numită stadion. Pentru privitorul obişnuit, manifestarea de joi de la Urziceni a arătat că succesul este pentru cei care ştiu să se bucure de el. Din păcate, la Urziceni sportul acesta a rămas o necunoscută. Mulţimea pestriţă care a invadat strada principală a încercat din toate puterile să-şi asume rolul de galerie. Nu prea i-a ieşit iar curiozitatea a rămas, totuşi, resortul care a scos oamenii din case. Într-un oraş în care confruntările de stradă dintre bandele înarmate din Bărbuleşti şi înjurăturile din campania electorală reprezintă singurele ştiri, defilarea echipei lui Dan Petrescu pe artera principală a devenit eveniment monden. Nu că oamenii i-ar fi recunoscut pe fotbalişti sau că puştii urbei şi-ar “tatua” pe tricourile ieftine în care bat mingea pe maidanele oraşului numele lui Galamaz sau al lui Varga. Pasiunea, microbul sau adulaţia au lipsit cu desăvârşire de pe uliţa plină de hopuri a urbei care a dat campioana. Maşinile poliţiei care au deschis drumul autocarului, curiozitatea frivolă a demoazelelor de mâna a treia sau doar spiritul de turmă au făcut să se întâmple minunea. Minunea care a făcut ca nişte oameni neinteresaţi de fenomen să iasă din case şi să se adune ciorchine în jurul unor străini care îşi urlau bucuria. Nu mai mult de două-trei sute de oameni au devenit în programele televiziunilor sportive sau de ştiri mii de ialomiţeni bucuroşi. Iar falsul nu s-a oprit aici.

Urziceni sau Voluntari? Tot un drac!

Proiect individual şi misterios al unui miliardar celebru pentru anonimatul lui, Unirea Urziceni a fost la un pas să devină echipa comunei Voluntari. Intrigile politice ţesute de personaje obscure din anturajul echipei, şi mă refer aici la subprefectul Gheorghe Babagianu, au dinamitat pur şi simplu orice rădăcină sentimentală pe care o echipă de navetişti ar fi putut s-o prindă în terenul cu trifoi de la marginea Urziceniului. Mărul discordiei a fost stadionul municipal, pe care primarul localităţii, băiat cu mintea odihnită şi realizări măreţe la activ, l-ar fi vândut finanţatorului Bucşaru. Măcar pentru ideea că miile de spectatori care ar fi populat o arenă modernă şi-ar fi adus aminte de el în cabina de votare. Aşa a gândit şi Babagianu, amicul din copilărie al patronului Mitică, băgat şi el până-n gât în politică şi manevre de culise. Şi a ieşit o fractură de toată frumuseţea, în care oferta lui Bucşuaru a fost forfecată între interesele celor doi rivali politici. Babagianu a blocat vânzarea prin consilierii pe care-i controla, iar primarul a fost declarat persoană non grata la echipă de către cei câteva sute de suporteri care au primit săptămânal invitaţiile gratuite distribuite de Babagianu. Staţia de amplificare a modestului stadion din Urziceni a devenit tribună electorală pentru Gigi. Aşa s-a bătut primul cui în cosciugul unei echipe cu rezultate, dar fără galerie. Şi a avenit vara anului 2007, când miliardarul Mitică, altfel fan dezinteresat al fotbalului local, a bătut al doilea piron în sicriul propriului proiect. Pentru 3 milioane de euro pe an, Bucşaru a fost de acord să mute echipa la Voluntari. Consiliul local de acolo a votat unanim adoptarea echipei despre care se spunea că ar fi a ialomiţenilor. Şi asta în condiţiile în care şi primăria din Urziceni contribuia cu nişte miliarde la bugetul echipei “noastre”. Sinistra farsă a fost blocată în instanţă de prefectura Bucureşti, navetiştii lui Bucşaru redevenind ialomiţeni prin vocaţie şi de nevoie. Aici s-a rupt definitiv şi irevocabil orice legătură a Unirii Urziceni cu microbiştii ialomiţeni. Singura legătură cu judeţul a rămas patriotismul local al iubitorilor de fotbal, şi el dinamitat de originile steliste sau dinamoviste ale microbiştilor. De aici lipsa de galerie, de emulaţie locală în jurul echipei şi aerul de eveniment monden al prezentării trofeului de campioni care abia a scos din case câta sute de oameni. Poate că la Voluntari, comuna de reşedinţă a patronului echipei, lucrurile ar fi stat altfel. Dar cum cele 3 milioane de euro nu au venit, tricourile de campioni au poposit la Urziceni. Pentru că, până la urmă, era obligatoriu ca Unirea să aibă un sediu şi un stadion, nu?

Bucşaru, înger şi demon

Originar din Coşereni, inginer financiar cu ştate în subsolurile de la Dinamo, Bucşaru este aclamat acum pentru discreţie. Vai, ce patron care nu se bagă la echipă! Vai, ce iubitor de fotbal care aduce bani de acasă şi de la alţii ca să finanţeze o echipa de provincie! Frumos, seducător, dar fals. Bucşaru este băiatul care a vândut la CFR şuruburi de miliarde, carpete şi scaune de sute de milioane şi pentru care Băsescu şi-a dat jos masca de apărător al dreptăţii şi a cerut “rezolvare legală” pentru deconturile de sute de miliarde umflate cu pompa şi înghiţite de interlopul Necoilaciuc. Câţi din banii extraşi din buget pe filieră PSD au ajuns în bugetul Unirii Urziceni? Probabil că mulţi şi siugur că au fost insuficienţi. Iar Gigi Becali, oierul naţiunii, este singurul beneficiar autentic al prezenţei Unirii Urziceni în CL, pentru simplu fapt că banii pe care Bucşaru îi datorează creştinului şi patriotului de la Steaua au transformat ultimul meci de campionat între cele două echipe într-o odă a blatului şi hoţiei la care presa sportivă s-a închinat necondiţionat. Că Steaua a jucat cu frâna de mână trasă ca să îşi recupereze oierul banii daţi Bucşarului, iar “microbistul” Mitică, finanţatorul de plăcere al Unirii Urziceni, să joace garantat în CL ca să existe resursa financiară după cum a explicat pe larg Becali la televizor. Mizeria a fost prezentată în haine festive la GSP TV, televiziunea mogulului Voiculescu iar populaţia din Urziceni, provincială fiind dar nu fraieră, n-a prizat informaţia. De aici şi apatia. Mireasma de blat care s-a răspândit la Urziceni a inhibat orice formă de fanatism fără de care fotbalul nu există. Să recapitulăm. Bucşaru bagă stive de bani, inclusiv din împrumuturi cămătăreşti, ca să finanţeze o echipă de fotbal. Nu vinde bilete, nu face marketing dar încearcă să ciupească 3 milioane de euro bani publici de la prietenul lui, primarul din Voluntari. Afacerea pică şi, deşi scârbit de Urziceni, Mitică îşi trimite fotbaliştii să defileaze cu titlul prin oraş folosindu-se de marionetele de la echipă. Mitică Bucşaru este mare constructor de partid. Cu datorii infernale la stat. Adică la oamenii care-şi rup de la gură să-şi plătească taxele, dar care nu dau năvală în stadionul din Urziceni pentru că fie au alergie la distribuitorul de invitaţii gratuite Babagianu, fie ţin cu Steaua. Ce câştigă Mitică bagându-se dator doar ca să finanţeze o echipă de vânzare la prima oferă? Cât a costat de fapt Bogdan Stancu, care a ajuns la Steaua pe o sumă ridicolă în acte? Mitul iubitorului de fotbal local care bagă bani de dragul pasiunii pentru sport pică de la înălţime. Şi se face ţăndări în meandrele logicii care ne spune că proiectul lui Bucşaru şi legăturile sale transpartinice put de-ţi mută nasul din loc.

Un proiect pe jumătate reuşit

Probabil că din punct de vedere sportiv, Unirea îşi merită locul din campionat. După cum spun comentatorii avizaţi ai fenomenului, Dan Petrescu a construit o echipă muncitoare, fără pretenţii şi vedete care a jucat constant bine şi care a profitat de sezonul slab al echipelor de top din România. Sudată în teren şi bine conectată la joc echipa din Urziceni nu a reuşit niciodată în acest campionat să umple tribunele la meciurile de acasă, deşi joacă de 3 ani în prima ligă. Echipa nu are identitate proprie, nu se lipeşte de trecutul sportiv al oraşului iar viitorul său este de-a dreptul incert. Oraşul n-a adoptat-o pentru că nimic nu-i leagă pe jucători de locuri. Nici unul ei nu locuieşte la Urziceni, nici măcar patronul, birourile administrative le au în Bucureşti iar baza de antrenament este situată afară din oraş. Cu jucătorii Unirii fanii nu se întâlnesc pe stradă, ci doar pe stadion, pentru două ceasuri. Emulaţia dintre echipă şi fanii ei, adică exact ce dă culoare şi sens fenomenului fotbalistic, lipseşte cu desăvârşire. Deşi nu s-ar spune că la Urziceni nu există tradiţie fotbalistică, această echipă inventată din nimic pare un proiect artificial. Este prea mult percepută ca echipa unui singur om şi prea puţin ca un bun al suporterilor. Deşi Bucşaru a încercat să aducă microbiştii la stadion şi să le dea senzaţia că şi ei sunt parte din proiect, prăpastia dintre club şi oraş s-a menţinut. Şi cea mai bună dovadă că ceva nu se leagă este aceea că emoţia câştigării titlului a fost mai puternică în vestiar decât pe străzile din Urziceni.

Natură moartă

Defilarea fotbaliştilor cu trofeul de campioni a dat dimensiunea adevărată a proiectului Unirea Urziceni. Cei 2-300 de participanţi s-au îmbulzit la stadion mânaţi doar de curiozitate. O mână de suporteri ceva mai gălăgioşi dar fără ustensile reprezentau singura legătură cu fotbalul. Noroc cu ploaia care a întrerupt brutal emisiunea sportivă cu public pe care Dan Petrescu a numit-o neinspirat sărbătorirea câştigării titlului. Mizeria din stadion şi din jurul acestuia, aspectul jalnic al tribunelor şi apatia generală a participanţilor au arătat că proiectul Unirea Urziceni este, de fapt, un eşec. Deşi au avut timp la dispoziţie să organizeze o festivitate măcar decentă dacă nu grandioasă, oficialii echipei au mimat jalnic apropierea de public. Contaminată de modelul comportamental al patronului, echipa s-a izolat într-un club din Bucureşti la o petrecere privată. Pe stadion a revenit doar pentru a apărea la televizor preţ de câteva zeci de minute. Era doar victoria lor şi nu voiau să o împartă cu nimeni. Şi nici nu au împărţit-o. Fotbaliştii blazaţi echipaţi de stradă s-au adunat ciorchine la mijlocul terenului şi au dedicat” succesul în stânga şi în dreapta. Comunicarea cu suporterii s-a oprit în gardul inestetic ce înconjura tribunele. Oamenii s-au mulţumit să-l vadă pe Dan Petrescu, omul providenţial care a venit la Urziceni pentru o probă de lucru şi care va pleca cu tot cu gloria câştigării titlului. Fostele glorii ale Unirii au fost uitate de parcă nimeni nu ar fi vrut să îşi asume trecutul acestei echipe. Iar dacă la marile echipe fenomenul este scuzabil pentru există garnituri întregi de fotbalişti legendari pe care chiar şi un organizator scrupulos îi poate uita, aici vorbim de câţiva oameni de care şi-au adus aminte doar jurnaliştii. Dacă stadionul de la Voluntari se va construi, Unirea Urziceni va deveni istorie. Tendinţa a existat în 2007, când ialomiţenii” au evoluat cu numele primăriei de acolo pe tricouri. Iar asta a lăsat urme care se văd şi astăzi. Echipa lui Bucşaru va rămâne doar a lui indiferent de localitatea care va găzdui acest misterios proiect de afaceri.

Dragă, acum îţi place de Dan Petrescu”? O doamnă trecută bine de prima tinereţe, care trăgea cu o mână de nişte sacoşe îşi chestiona curioasă prietena vorbind la mobil. Coloana de fotbalişti descinsă dintr-un autocar cu însemnele Unirii Urziceni, ce staţiona fix în mijlocul uliţei principale ce traversează oraşul, tocmai trecea în marş spre stadion.  Dan Petrescu şi Mihai Stoica, idolii de dată recentă ai unei localităţi cu 17.000 de locuitori care a dat campioana României la fotbal au apărut în decor pe rând. O mare pestriţă de oameni flanca cei câţiva jucători, cvasinescunoscuţi de altfel, care purtau trofeul smuls Bucureştiului printr-un miracol. Deşi ar fi trebuit să fie o sărbătoare, marşul triumfal spre stadionul aflat la marginea oraşului avea aerul unei procesiuni funerare  în care bocetul fusese înlocuit de două refrene repetate obsedant: Unirea , campionii!