Friday, August 22nd, 2014

O analiza pe care oricine o poate intelege:

suedia, paradisul social al lumii, indexeaza pensiile in functie de cresterea produsului intern brut; adica, nivelul pensiilor scade in unii ani, cum ar fi acesta, deoarece in 2009 cresterea economiei suedeze a fost negativa.

cetatenii romani participa la un fond public de pensii de tip pay-as-you-go; acesta functioneaza astfel: forta de munca activa plateste un procent din venituri, iar suma rezultata se redistribuie celor deja pensionati dupa niste reguli; fiecare dintre contributori stie de la inceput ca acesta nu este un fond de acumulare, ca nivelul pensiei sale va depinde de numarul de angajati activi, de nivelul salarizarii si a taxarii acestora si de numarul de pensionari de la momentul in care va astepta postasul cu pensia

astazi, x% din pensia unui roman reprezinta pensia propriu-zisa, procentul din fondul public de pensii care ii revine conform sistemului de calcul pentru redistribuirea acestuia catre cei indreptatiti; restul sumei pe care o primeste din transferul de la bugetul de stat este un ajutor social oferit de statul roman pentru mentinerea sumei nominale de lunile trecute;

morala, constitutia si papa de la roma sint de acord ca actele de caritate tin de bunavointa celui care le realizeaza si nu reprezinta drepturi ale celui care beneficiaza de acestea; astfel, nimeni nu poate impune pastrarea sau cresterea nivelului acestui transfer; singurul drept valid al pensionarilor este la cota parte din fondul de pensii care le revine

pe de alta parte, statul nu s-a atins din cite stiu de nici un leu din fondul de pensii, astfel ca argumentul ca statul trebuia sa gestioneze mai atent banii este nul; fondul este intact, atita doar, ca nu ajunge pentru satisfacerea unor asteptari false

Textul integral aici

http://ddsr.wordpress.com/2010/06/30/suedia-este-neconstitutionala/

Aseară România a primit tranşa cu numărul 5 din împrumutul de 20 de miliarde negociat cu UE şi FMI. Valoarea acestei tranşe este de 900 de milioane de euro şi va fi virată în conturile BNR probabil luni. “Consiliul Director a votat în unanimitate aprobarea celei de-a cincea tranşe pentru România. Semnalul este unul puternic de susţinere a reformelor din România care urmează să fie implementate şi de încredere în modul în care lucrurile se desfăşoară. Board-ul a aprobat şi derogarea cerută de România privind ţinta de arierate”, a declarat pentru Mediafax reprezentantul României la FMI, Mihai Tănăsescu.

‘Este un semnal de normalitate, dar şi de încredere că Ministerul Finanţelor Publice va putea să împrumute de pe piaţa internă şi externă sumele de care are nevoie pentru a-şi acoperi deficitul fiscal, care trebuie să aibă o tendinţă descrescătoare şi în 2010, şi în anii următori’, a mai spus Mihai Tănăsescu.
El a susţinut că ‘rezultatul întrunirii Boardului constituie şi un semnal pentru aplicarea în întreaga Europă de măsuri la fel de puternice ca în România’.
‘Europa are acum anumite probleme, iar consolidarea fiscală este o necesitate în toate ţările UE. Cred că exemplul României poate fi urmat de foarte multe ţări, pentru ca procesul de consolidare fiscală să se accelereze în întreaga Uniune şi neîncrederea pieţelor faţă de problemele datoriilor unor ţări membre să se risipească. De aceea, cred că şedinţa de azi a Boardului este un semnal important pentru continuarea reformelor şi depăşirea acestei perioade grele pentru România, care se va îndrepta către creştere economică în trimestrele care urmează’, a spus Mihai Tănăsescu.
El a precizat că banii de la FMI vor intra în conturile BNR la începutul săptămânii viitoare.
Programul de asistenţă financiară a României, în valoare totală de 20 de miliarde de euro, este susţinut de FMI (12,9 miliarde de euro), Comisia Europeană (5 miliarde de euro), Banca Mondială (un miliard de euro) şi alţi finanţatori internaţionali. Până în prezent, România a primit aproape 9,3 miliarde de euro de la FMI, 2,5 miliarde de euro de la UE şi 300 de milioane de euro de la Banca Mondială.

Televiziunile de profil nu scot o vorbă despre acest subiect preferând să dezbată la nesfârşit subiectul inundaţii. Culmea, nici guvernul nu spune nimic preferând să încaseze înjurături pe aceeaşi temă a inundaţiilor. Evitarea falimentului este probabil o temă care provoacă multă tristeţe anumitor partide politice.

Consiliul Concurenţei a amendat cu 1.094.366 lei (echivalentul a aproximativ 252.000 euro) cinci societăţi comerciale ce îşi desfăşoară activitatea pe piaţa întreţinerii şi reparării autovehiculelor din municipiul Slobozia.

în urma investigaţiei, declanşate din oficiu în luna februarie 2009, autoritatea de concurenţă a constatat că, între SC Internaţional Service Slobozia SA, SC Simserv SRL, SC Euro Solutions SRL, SC Selena Impex SRL şi SC Real Test SRL din Slobozia s-a încheiat o înţelegere anticoncurenţială de tip cartel având ca obiect fixarea tarifelor pentru ora de manoperă. Ca urmare a acestei înţelegeri, ce a funcţionat în perioada octombrie 2008 – februarie 2009, cele cinci societăţi comerciale au majorat şi şi-au aliniat la acelaşi nivel tarifele, ceea ce a condus la eliminarea concurenţei între părţile implicate.

“în contextul actualei crize economice, tendinţa de a încheia înţelegeri anticoncurenţiale creşte şi ca urmare Consiliul Concurenţei va monitoriza cu şi mai multă atenţie toate sectoarele economiei naţionale, indiferent de mărimea sau importanţa acestora, şi va sancţiona cu duritate orice tip de practică anticoncurenţială, deoarece efectele acestora sunt resimţite în primul rând de consumatorii finali” a declarat domnul Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei.
Având în vedere că înţelegerile de acest fel sunt considerate încălcări grave ale regulilor de concurenţă, Consiliul Concurenţei a decis sancţionarea părţilor implicate, cu amendă astfel: SC Simserv SRL cu 158.240 lei (echivalentul a peste 36.000 de Euro), SC Selena Impex SRL cu 227.777 lei (echivalentul a peste 52.000 de Euro), SC International Service Slobozia SA cu 224.019 lei (echivalentul a peste 51.000 de Euro), SC Real Test SRL cu 216.097 lei (echivalentul a 50.000 de Euro) şi SC Euro Solutions SRL cu 268.233 lei (echivalentul a 62.000 de Euro).
Tot în acest caz Consiliul Concurenţei a acordat, pentru prima dată, o reducere semnificativă a amenzii, ca urmare a recunoaşterii exprese a participării la înţelegerea anticoncurenţială, de către una din societăţile sancţionate (SC International Service Slobozia SA).
Acest tip de cooperare (recunoaşterea participării la practica anticoncurenţială pe parcursul investigaţiei) este diferit de prezentarea voluntară de probe care face obiectul “politicii de clementa” (http://www.clementa.ro/).

Decizia Consiliului Concurentei, care va fi publicată pe site-ul instituţiei, www.consiliulconcurentei.ro,  poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia Contencios Administrativ si Fiscal, în termen de 30 de zile de la comunicare.

29 Iunie 2010
Biroul de Presa

Trec peste faptul că un partid de dreapta aşa cum se revendică cel condus de veşnicul bugetar Crin Antonescu se opune cu disperare reducerii chetuielilor în sectorul publuc. Trec şi peste aberaţia trâmbiţată de Năstase şi Ponta că guvernul nu taie banii clientelei PD-L rostită în condiţiile în care bugetul nu-şi plăteşte datoriile către firme din 2008. Dacă luăm de bune criticile celor două găşti la adresa celei de-a treia aflată la guvernare şi admitem că folosirea CCR pe post de bâtă în bătălia politică are în vedere stoparea unor prostii şi protejarea populaţiei de nebunia dictatorului Băsescu, tot nu pricepem care-i finalitatea demersurilor opoziţiei. Pentru că nişte lucruri sunt clare şi evidente:

-         Dacă măsurile de reducere a deficitului pică România nu primeşte tranşa de la FMI.

-         În lipsa acesteia creditele externe care ar putea fi folosite la acoperirea deficitului bugetar sunt inaccesibile.

-         Efectul imediat este acela că salariile şi pensiile nu vor mai fi plătite nici la timp şi nici întregi, ca să nu spun ca există posibilitatea să nu mai fie plătite deloc.

Deci cui foloseşte scandalul creat de PNL şi PSD? Populaţiei care trăieşte din banii statului şi pe umerii cărora plânge gaşca opoziţiei? În nici un caz. Atunci, care-i şpilu’? Cui foloseşte această nebunie?

Există mai multe scenarii care ar putea oferi explicaţii plauzibile. Unul dintre ele ar fi acela că guvernul, pus cu spatele la zid ar fi nevoit să vândă de prin casă ce s-o mai găsi. La preţuri ridicole, desigur, că e criză şi nimeni nu dă mai mult. Şi astfel activele pe care unii le visează noaptea şi pe care dictatorul Băsescu n-a vrut să le vîndă să devină brusc accesibile. Şi, culmea, guvernul va ajunge se se roage de moguli să cumpere ca să salvăm ţărişoara.

Un alt scenariu spune că împingerea tranşei de la FMI pănă în 2011 ar avea ca efect un curs leu-euro de circa 5-6 lei. Şi există o groază de găozari care au cumpărat în draci euroi la 4,2-4,3 lei şi care ar scoate profituri frumuşele.

Că şi gaşca lui Boc este lovită-n freză cu cărămida, nu-i de contestat. Dar nici nu poţi să le pui în spate mai mult decât pot duce. Întrebarea fundamentală rămâne: cui foloseşte balamucul creat de PSD şi PNL? Pensionarilor cu pensii mici pe care Ponta i-a salvat de la o reducere de cîteva zeci de lei punându-i să plătească toate produsele şi serviciile mai scump cu circa 5% şi cărora le-a luat astfel din buzunare mai bine de 30% din bani? În nici un caz! Interesului lor politic de a ajunge la guvernare? Nici atât, căci au spus-o răspicat că nu vor asta.   Bine,Antonescu a zis la un moment dat că la o adică s-ar sacrifica să fie prim ministru niţel, dar cred că era beat  pentru că afirmaţia nu s-a mai repetat. Deci, pentru cine dracului bat clopotele, frate?

Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului asigurărilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de către stat.

Un sobor de înalţi prelaţi ai CCR a identificat „dreptul constituţional” cu „cuantumul”: nu se poate diminua cuantumul pensiei pentru că ar fi afectat dreptul constituţional la pensie.

Pentru prima oară în istoria omenirii s-a descoperit un lucru imuabil: pensia.

Cu toate acestea, pensia se poate mări. Mărirea nu afectează cuantumul. Numai reducerea. O altă inovaţie logico-matematică a umanităţii.

În mod miraculos, în tot cuprinsul Constituţiei nu este stabilit cuantumul pensiei. El este stabilit prin lege. Deci, dacă o altă lege ar vrea să reducă pensia, constituţionalitatea ei s-ar verifica prin raportare la o lege, nu la Constituţie.

Astfel că reducerea pensiilor ar putea fi considerată nelegală, dar nu neconstituţională.

În al doilea rând, CCR proclamă că dificultăţile bugetului asigurărilor sociale se pot datora numai şi numai guvernării: nu tu criză economică mondială, nu tu anomalie structurală a sistemului – 5,5 milioane de pensionari la 4,5 milioane de angajaţi –, nu tu deficit al bugetului de pensii.

Astea sunt mizilicuri. Statul e obligat să scoată bani şi din piatră seacă, chiar dacă prin asta secătuieşte bugetul – compromiţând investiţiile, dezvoltarea – sau se împrumută. Nu ne interesează: pensie e sfântă.

După canonizare, moaştele Pensiei vor fi aşezate de inflaţie la locul cuvenit.

Milioanele de credincioşi mulţumiţi că e întreagă sunt invitaţi în pelerinaj să le pupe.(http://gabhryel.wordpress.com/2010/06/29/ccr-a-canonizat-pensia/)

De unde să vă dau eu mai mult, dacă atâta e?!” Expresia adresată de Moromete celor doi fii ai săi, Paraschiv şi Nilă, dornici de creşterea nivelului de trai, este magistrală. Moromete nu era nici pe departe ministru de finanţe, ci un ţăran mijlocaş care trăia vremuri de criză. Vremuri de criză trăim şi acum. În loc de Moromete, din păcate, îl avem în prim-plan pe Pogea. Iar sindicaliştii nervoşi au luat locul tandemului Nilă-Paraschiv şi cer nivel de trai. Vor să bage mâna în ladă, să îşi cumpere ţoale şi să meargă pe uliţă la femei. Între personajele lui Marin Preda şi cele pe care le vedem acum la televizor ameninţând cu proteste, este o strânsă legătură. Şi alde Nilă, şi sindicaliştii sunt bătuţi în cap. Diferenţa e că liderii proletarilor de azi sunt dobitoci cu diplomă. Luat cadru cu cadru, Moromeţii explică pe înţelesul tuturor cum devine treaba cu criza. Vasăzică, Moromete se afla în plină criză de supraproducţie. Grâul nu avea preţ, iar datoriile presau. Ca şi în zilele noastre, numai că pe noi ne apasă, pe lângă datorii, şi nişte promisiuni neruşinate făcute în campania electorală, promisiuni care au ridicat brusc nivelul de conştiinţă în rândul proletariatului bugetar. Moromete nu prea avea lichidităţi şi era presat de perceptor. La fel şi noi, cu deosebirea că pe noi ne presează sindicalistul Nilă la un capăt şi UE, la celălalt capăt, care nu ne lasă să fentăm criza majorând deficitul. Moromete rezolvă criza prin mijloace proprii şi atrase. Mai întâi îşi valorifică credibilitatea în faţa primarului de la care obţine un împrumut până la recoltă, fără dobândă. Cu el stinge o parte din datoria către perceptor. Apoi, vinde ceva mijloace fixe, un salcâm în speţă, şi mai fentează o dată perceptorul care ameninţa cu confiscarea atelajului, mijloc de producţie vital. Nilă şi Paraschiv, care solicitau creşterea nivelului de trai s-au revoltat şi au refuzat să susţină planul de redresare al lui Moromete. La primul semn de revoltă, Moromete a pus parul pe ei şi a înăbuşit răscoala. Argumentul folosit, adică parul însoţit de explicaţia:”De unde să vă dau eu mai mult, dacă atâta e?!”, plus “pământul rămas întreg, acolo e munca voastră”, s-a dovedit imbatabil. Până şi nişte boi de jug ca Nilă şi Paraschiv l-au înţeles şi s-au potolit. Planul de redresare mergea perfect, iar zorii dezgheţului economic mijeau. O singură greşeală economică a făcut Moromete. A permis proletariatului industrial reprezentat de Achim, să plece cu oile la Bucureşti în speranţa asigurării unui cash-flow care să acopere nevoile imediate. Scopul, deştept de altfel, era valorificarea recoltei de grâu fără presiunea creditorilor, atunci când piaţa urma să ofere un preţ mai bun. Numai că Achim a vândut mijloacele de producţie şi s-a angajat portar la fabrică. Adică şi-a abandonat statutul de mic producător în favoarea celui de slugă. Moromete a pierdut astfel controlul datoriei externe, fiind presat de primar să restituie împrumutul. A încercat să obţină un nou împrumut, dar a fost refuzat de un amic tocmai din cauza pierderii oilor, adică a mijlocului de producţie care garanta rambursarea. Şi totul s-a prăbuşit; Moromete fiind nevoit să vândă pământul, adică locul de muncă al lui Nilă şi Achim. Care, între timp, fugiseră şi ei cu caii lui Moromete. Criza a fost totală! Nu-i aşa că seamănă cu ce vedem zilele astea la televizor? Alde Nilă de la sindicate ar trebui să lase puţin ciocul mic şi să vadă filmul. Poate aşa vor evita să ajungă în situaţia de a umbla cu izmenele rupte-n cur tot restul zilelor.

Orice reformă care este  instituită de Guvernul ţării are costuri sociale şi politice imense. Această perspectivă  este  determinată de faptul că reformele  sunt necesare  ca urmare a unor fenomene  petrecute în societate şi care nu-şi mai regăsesc corespondentul în realitate, afectând grav echilibrul funcţionării in bune condiţii a mecanismelor vieţii sociale, economice şi politice.

În mod obiectiv şi mai mult subiectiv, beneficiarul acestor reforme, care trebuie să fie cetăţeanul de rând se opune acestor reforme din cauze care ţin de instinctul de conservare dar mai ales, din dezinformarea cu care este atacat zi de zi prin canalele mass-media precum şi mediul social în general.

Beneficiarii de facto ai acestor dezinformări sunt factorii politici în general din opoziţie  şi pseudoliderii sindicali, care, în lipsa unor soluţii concrete la problemele grave cu care se confruntă societatea, distorsionează adevăratul sens al reformelor demarate, dându-le acestora o tentă apocaliptică şi creând prin orice mijloace falsa idee că este un atentat la viaţa cetăţenilor ţării.

Nimic mai fals! Adevăratul rezultat urmărit de ei este satisfacerea intereselor personale, de grup şi de partid.

De 20 de ani resursele societăţii noastre sunt distribuite de clasa politică numai în scopuri electorale şi cu efect pe termen scurt, orientate către consum masiv, fără a se asigura o perspectivă de alocare a acestora în investiţii, pentru creşterea competitivităţii şi evident  ridicarea standardului de viaţă al cetăţeanului.

O viziune progresistă aşa cum promovează Uniunea Naţională pentru Progresul României, impune situarea pe scena politică în mod obiectiv şi desfăşurarea de acţiuni concertate în scopul realizării reformelor, care vor crea premisele unor alocări şi redistribuiri de resurse corecte către cetăţeanul  României, conform statutului său social.

Dar evident că reformele trebuie sprijinite şi aplicate în primul rând prin adoptarea unor programe clare care să vizeze în primul rând clasa politica care guvernează. Din acest motiv Uniunea Naţională pentru Progresul României susţine iniţierea imediată a unor măsuri de punere în aplicare a reformelor, dar îşi rezervă şi dreptul de a nu participa la inacţiunea Guvernului.

Din această perspectivă UNPR, ca un partid apărut nou în scena politică promovând politica de centru – stânga, susţine reformarea de urgenţă a instituţiilor statului, crearea de mecanisme economice la nivel macroeconomic viabile care să creeze premisele atragerii de capital străin şi promovarea în general a unui mediu de afaceri dinamic, acestea fiind căi sigure de asigurare a progresului de care în final  pot beneficia toţi cetăţenii României.

Mihai Robert

Secretar executiv UNPR Ialomita

Adusă în sapă de lemn de politici sociale incoerente, aberante şi bazate pe clientelism şi corupţie, România se află astăzi în faţa unei opţiuni majore. Avem de-a face cu un stat asistenţial în care politicile sociale sunt destinate cumpărării de voturi şi favorizării unei clientele a partidelor . Analiza unei comisii de experţi constituită la nivelul preşedinţiei din iniţiativa preşedintelui Traian Băsescu arată  foarte clar care este situaţia actuală a politicilor sociale din România. Numai că în locul unei dezbateri pe această temă, partidele politice au preferat să se cantoneze în zona discursurilor populiste şi au refuzat să îşi asume opera de a fi adus România în pragul falimentului. Atitudinea politicienilor ne-a adus în pragul colapsului, guvernul actual fiind nevoit să taie salarii şi să crească taxele în încercarea disperată de a evita falimentul. GSE va publica în serial concluziile acestui raport, care arată adevărata faţă a României.

Anomalii şi aberaţii

Deşi au trecut 19 ani de la evenimentele din 1989, politicile sociale din România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive si oferă soluţii ad-hoc la crize specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se bazează pe evidenţe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizare şi evaluare a programelor curente şi anterioare. Aranjamentele instituţionale care ar fi trebuit să fie determinate de o viziune strategică, coerentă pe termen lung, au fost determinate de rezultanta altor doi vectori principali: interesele politice interne de moment şi reacţiile la pre-siunile occidentale care puneau condiţii prin intermediul acordurilor pentru împru-muturi şi ajutoare (Banca Mondială, FMI, UE) sau pentru aderarea la structurile euroatlantice.

Interesele politice interne au presupus, pentru fiecare partid sau coaliţie, plasarea în funcţii a clientelei de partid care să fie răsplătită pentru serviciile aduse şi să asigure protecţia de la nivel central la nivel local a propriilor susţinători si alimentarea cu resurse a segmentelor sociale şi comunităţilor care susţin partidul, mai ales în anii electorali. Pentru a pune oamenii proprii în funcţii din administraţia locală şi centrală s-a trecut în fiecare guvernare la redenumirea ministerelor, agenţiilor, direcţiilor etc. şi la numiri pe criterii politice în funcţii care presupuneau competenţă. S-au succedat procesele de “fesenizare”, “cederizare”, “pedeserizare”, “alianţizare” a sistemului, procese prin care criteriul competenţei nu a existat, fiind aplicat cel de fidelitate faţă de partid. În structura sistemului de protecţie socială au intrat sistematic oportunişti incompetenţi care, în plus, au început de fiecare dată de la «zero» ignorând proiectele anterioare ca fiind pro-iecte ale opoziţiei, ale «celorlalţi». Singura direcţie în care s-a acţionat similar a fost aceea a generozităţii faţă de votanţi, în special faţă de marile categorii, precum pensionarii şi sindicaliştii, angajaţii din sectorul public.

Încercările continue de a compensa ineficienta prin generozitate şi “pomeni” electorale sau prin cedări la presiunile străzii au condus la creşterea dependenţei de stat a multor segmente sociale, la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a beneficiilor şi ignorarea unor grupuri sociale în situaţii de risc dar fără potenţial contestatar şi impact electoral major. Pensionările anticipate succesive, pensionările frauduloase (în special de invaliditate şi ale celor care lucraseră în agricultură), pensionările de lux din MAPN, MI, SRI şi din alte domenii, au condus la creşterea numărului de pensionari de la aproximativ 3,5 milioane în 1990 la peste 6 milioane în 2000 în timp ce numărul de salariaţi a scăzut în aceeaşi perioadă de la 8,1 la 4,6 milioane creând dezechilibre majore în sistemul de protecţie socială şi lăsând multe persoane şi familii fără venituri primare, sub pragul de sărăcie.

S-a ajuns la o “patologie” a sistemului de distribuire şi redistribuire a bunăstării: parlamentarii şi-au votat singuri pensii speciale fără nici un suport contributoriu, magistraţii au dat verdicte în favoarea lor pentru a avea un sistem privilegiat de sporuri salariale şi de pensionare, la fel s-a procedat cu persoanele pensionate în structurile militare influente (MAPN, MI; SRI, SIE) şi cu cele din Ministerul de Externe. Funcţionarii publici de vârf din ministere, agenţii şi alte structuri şi-au creat un sistem de salarizare special, bazat pe sporuri, care a creat o prăpastie între veniturile lor foarte mari şi cele modeste ale celorlalţi funcţionari publici ca şi sistemul de retribuire suplimentară prin plasarea în consilii de adminis-traţie sau comisii de privatizare. Şi alte câteva grupuri cu mare influenţă socială şi politică, grupuri puternic reprezentate în Parlament, în ministere şi la vârful partidelor politice şi-au creat privilegii faţă de ceilalţi cetăţeni asigurându-şi venituri salariale foarte mari prin sporuri, prin posibilitatea de a lucra în mai multe locuri şi prelungind vârsta de pensionare pană la 65 de ani, egală pentru bărbaţi şi femei şi cu posibilitatea de prelungire anuală până la 70 de ani şi chiar după aceea. Până şi preoţii, de asemenea o categorie socială cu influenţă mare în comunităţi şi la nivel politic central au obţinut privilegii (salarii din bani publici, subvenţionarea masivă a construcţiei şi reparaţiilor bisericilor, obligativitatea predării religiei în şcoală care asigură locuri de muncă şi venituri absolvenţilor facultăţilor de teologie).

Pe acest fond de complicităţi la vârf în alocarea privilegiată a resurselor către grupuri foarte restrânse de persoane şi a “firimiturilor” către categorii mari de votanţi precum pensionarii şi salariaţii la stat, au rămas resurse insuficiente pentru categoriile aflate cu adevărat în situaţii de risc social menţionate mai sus. Pentru ele doar presiunile internaţionale, iniţiativele neguvernamentale, studiile din mediul academic sau iniţiativele unei minorităţi competente a decidenţilor (puţinele persoane competente cu influenţă în ministere şi în partide politice) au determinat uneori apariţia unor politici sociale de suport care le-au mai ameliorat situaţia.

Sistemul de protecţie socială

Fiind atât de puţini salariaţi este evident că mulţi dintre români fac parte din categoriile care beneficiază de măsuri de redistribuire a veniturilor colectate la bugetul de stat şi fondurile de asigurări sociale. Valoarea indicatorului ponderea în PIB a cheltuielii sociale în cazul României este printre cele mai mici din UE (14% PIB în anul 2006), doar ţările baltice înregistrând valori uşor mai scăzute Sistemul de beneficii sociale este caracterizat de predominanţa beneficiilor contributorii, cele mai importante dintre acestea – pensiile şi asigurările de sănătate, cumulând aproximativ 78% din totalul cheltuielilor sociale din România.

În comparaţie cu mediile europene, România se particularizează prin pon-derea mai crescută a cheltuielilor cu sănătatea şi cu familia, în detrimentul celor efectuate pentru problematica şomajului şi a celei privind locuirea şi excluziunea socială. Programele care se asociază cu un număr (relativ) crescut de beneficiari dar cu niveluri reduse ale cheltuielilor totale sunt cele de asistenţă socială, valoarea totală a acestora reprezentând doar aproximativ 0.7% din PIB, în anul 2006. Alocaţia complementară pentru familiile cu mai mulţi copii şi alocaţia de susţinere pentru familiile monoparentale sunt beneficii de asistenţă socială selec-tive, acordate familiilor cu venituri reduse, cu cel mai mare grad de cuprindere, aproximativ 11% din familiile din România beneficiind de una dintre ele. Deşi este principalul mecanism de susţinere a indivizilor ce nu deţin veniturile necesare ieşirii din sărăcie, ajutorul social acordat prin intermediul venitului minim garantat este accesat de un număr relativ redus de beneficiari. Condiţionările impuse pentru evitarea supraincluziunii, creşterea nivelului veniturilor unor categorii de populaţie coroborată cu nivelul redus de indexare al pragurilor, au condus în ultimii ani la scăderea numărului de beneficiari.

Sistemul de pensii

Cheltuielile totale anuale pentru pensii în România se cifrează la peste 10 miliarde de Euro constituind cea mai mare categorie de cheltuieli bugetare. Ponderea lor în PIB a fost în anul 2008 de aproximativ 7,3% (fără a lua în calcul pensiile agricultorilor şi cele din sistemele militare care ridică toate cheltuielile la aproximativ 9% din PIB), iar în Bugetul general consolidat de peste 26%. De aceste pensii beneficiau în 2007 aproximativ 5,7 milioane persoane, la un număr mediu de salariaţi de 4,9 milioane, pentru fiecare persoană care contribuia la sistem şi plătea impozite revenind astfel aproximativ 1,2 pensionari. Este evident că riscurile implicate sunt uriaşe, mai ales că de atunci situaţia bugetară s-a degradat şi mai mult.

Studii credibile prognozează că ţări cu situaţie similară cu a României (Polonia, Ungaria) vor ajunge la cheltuieli pentru pensii de 16 – 21% din PIB în 2050. Pentru România care are cheltuieli publice totale de aproximativ 30 – 35% din PIB, a ajunge chiar la acest nivel ar însemna să aloce jumătate din Buget numai pentru pensii ceea ce este de-a dreptul imposibil.

Pe lângă pensiile speciale inechitabile pentru parlamentari, magistraţi şi alte grupuri privilegiate se înregistrează şi abuzuri numeroase în masa mare a pensionarilor prin pensionări frauduloase, în special în cazul pensiilor de invali-ditate. Numărul pensionarilor de invaliditate a crescut de peste 4 ori după 1990 ajungând în unele judeţe la aproape 30% din numărul total de pensionari în timp ce în altele este de 5-6%. Este evident că sistemul de acordare a pensiilor este scăpat de sub control de instituţiile publice şi acest lucru afectează grav inte-resele masei mari a pensionarilor care îşi văd drepturile diminuate complet ne-justificat. La aceasta se adaugă perspectivele de îmbă¬trânire a populaţiei şi scădere accelerată a populaţiei tinere care sporesc riscurile pe termen mediu şi lung pentru sistemul de pensii.  Şi înainte şi după 1989 sistemul de pensii a fost controlat politic, Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) neavând o independenţă reală în gestionarea fondului, în elaborarea şi adoptarea deciziilor strategice. Una dintre problemele cu consecinţe grave pe termen lung este slaba aco-perire cu asigurări de pensie a populaţiei de vârstă activă. În prezent, mai puţin de jumătate din populaţia activă este asigurată pentru pensii (sub 5 milioa¬ne din cele 10,5 milioane cât numără populaţia activă). Peste 25-35 de ani cei care lucrează „la negru” sau nu lucrează deloc (semnificativi ca număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asiguraţi şi vor împovăra sistemul de asistenţă socială (solicitând din bani publici venitul minim garantat sau alte forme de ajutor social). Între aceştia femeile sunt mai numeroase, casnicele (25% din populaţia feminină inactivă) fiind cele care fac diferenţa. Pe termen mediu şi lung raportul dintre pensionari şi salariaţi se va menţine ridicat, structura populaţiei României fiind una atipică, cu cohorte/ge-neraţii foarte numeroase la vârsta de 19-41 de ani (rezultat al politicilor pro-nata-liste agresive din perioada Ceauşescu) şi foarte mici la vârstele de 0-18 ani (gene-raţiile tranziţiei). Ca urmare, pe piaţa muncii vor intra în viitor generaţii puţin numeroase, iar numărul de salariaţi nu va putea creşte foarte mult, chiar în even-tualitatea unei creşteri economice. Numărul de pensionari, pe de altă parte, se va menţine constant un timp pentru pensionarii ne-agricultori şi va scădea la cate-goria pensionari agri¬cultori care va deveni nesemnificativă numeric în următorii 10 ani.

După 2032 (când generaţiile născute după 1967 vor atinge 65 de ani) un val suplimentar de pensionari va intra din zona de contributori în zona de bene-ficiari afectând grav rata de dependenţă pentru următorii 22 de ani. De-abia spre 2050 sistemul de pensii se va stabiliza pe componenta demografică, echilibrul lui depinzând atunci doar de componenta economică.

Procentul pensionarilor este în prezent de aproximativ 28% din populaţie pentru că avem (încă) o populaţie tânără şi nu pentru că vârstnicii ar lucra până la vârste înaintate. Oricum şi procentul actual al pensionarilor este mare, ca dovadă faptul că a crescut de la 15% din populaţie în 1990 la 28% în 2007. Ponderea pensionarilor va fi de aproximativ 32% din întreaga populaţie în 2025 şi de peste 45% în 2050 în situaţia păstrării vârstei medii reale de pensio¬nare din prezent. Pentru a menţine o pondere acceptabilă a pensionarilor în popu¬laţia totală, de aproximativ 30%, vârsta medie reală de pensionare  ar trebui să fie de 65 de ani iar vârsta legală de aproximativ 70 de ani. În 2025 vom avea 6,5 milioane de pensionari dacă menţinem o vârstă (reală) de pensionare redusă şi 4,9 milioane dacă ajungem la 60 de ani. În fine, în 2050, la o posibilă populaţie de 16,7 milioane de persoane, vom putea avea 5 milioane de persoane pensionate (30%) numai dacă atingem o vârstă medie reală de pensionare de 65 de ani deci o vârstă legală (statutară) de pensionare de 70 de ani.

Caseta

Măsuri pentru echilibrarea bugetului de pensii

Măsurile care trebuie luate pentru ameliorarea situaţiei trebuie să por-nească de la eliminarea inechităţilor şi nu de la creşterea continuă a cheltuielilor pentru pensii pentru a acorda compensaţii celor nedreptăţiţi păstrând nealterate drepturile acordate nejustificat.

1) Reducerea numărului de pensionari (şi implicit a ratei de dependenţă) şi echilibrarea fondului de pensii:

      Creşterea vârstei medii reale de pensionare, (care acum este de doar aproximativ 54 de ani) până spre o medie de 60 de ani prin descurajarea pensionărilor anticipate, pensionărilor nejustificate pe motive medicale şi interzicerea cumulului pensiei publice cu salariul. Acordarea unor drepturi sociale în mod fraudulos (certificat de handicap, pensie de invaliditate etc.) ar trebui pedepsită prin imputarea tuturor cheltuielilor celor care le-au acordat nejustificat sau au facilitat acordarea lor. În această categorie ar trebui să intre atât comisiile şi medicii care au facilitat pensionări de invaliditate nejus¬tificate cât şi instanţele, alte instituţii ori persoane care au acordat nejustificat drepturi privind pensiile speciale.

      Egalizarea vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei şi între categorii ocupaţionale la 65 de ani pentru ambele sexe este imperativă din perspectiva egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi este necesară pentru echili-brarea în timp a cheltuielilor cu pensiile.  Măsura poate fi adoptată într-o variantă cu consecinţe parţiale imediate prin acordarea pentru femei a drep-tului de a rămâne în funcţie la cerere până la vârsta de pensionare a bărbaţilor. Acordarea dreptului de a rămâne în muncă până la 65 de ani (chiar până la 70 de ani prin prelungire anuală) numai pentru femeile cu grad de profesor universitar constituie o discriminare faţă de femeile care au lucrat în alte domenii. Dacă se menţine, dreptul trebuie generalizat.

      Este necesară o campanie publică de promovare a avantajelor pe care le au femeile în cazul pensionării la vârste egale cu bărbaţii deoarece majoritatea populaţiei nu este conştientă de acestea şi susţine încă pensionarea femeilor la vârste mai mici.

      Trebuie evitată dezechilibrarea financiară a fondului de pensii prin decizii politice (mai ales în perioadele electorale) sau judecătoreşti, prin intro-ducerea în legislaţie a obligativităţii demonstrării acoperirii financiare pe ter-men mediu şi lung pentru orice drept de pensie acordat. Drepturile de pen¬sie acordate fără avizele obligatorii de la instituţii de control financiar de la nivelul Ministerului Finanţelor şi de la Casa Naţională de Pensii ar trebui anulate.

2) Eliminarea inechităţilor din sistem prin reducerea pensiilor aberante (exagerat de mari) şi unificarea sistemului public de pensii. Trebuie recalculate pensiilor pentru toate categoriile care au obţinut privilegii şi eliminarea prevederilor privind păstrarea unui drept odată obţinut dacă acesta este plătit din fonduri care nu au existat la data acordării sau este obţinut printr-o procedură incorectă/inechitabilă faţă de generaţiile actuale sau viitoare. Principiul contribu-tivităţii şi al corespondenţei între efortul total de contribuţie pe parcursul vieţii active şi nivelul pensiei trebuie să fie obligatoriu prin lege pentru toate pensiile acordate din bani publici.

Domnule preşedinte,

Fac parte dintre cei care v-au votat în 2004, greşeală pe care nu am mai repetat-o în 2009. Astăzi sunt dezolat de manelele sughiţate şi de minciunile pe care ni le-aţi etalat în grandomanul mandat prezidenţial. Sunt un român care nu a votat niciodată cu partide de stânga, iar familia din care provin este o familie cu puternice tradiţii monarhiste. Amintesc aici de tradiţiile monarhice, deoarece consider că Monarhia constituţională a devenit ultima şansă a României de a scăpa de clasa politică mizerabilă, coruptă, clientelară şi impotentă.

Cred că e nevoie de o revoluţie la nivelul clasei politice, la nivelul conştiinţelor, la nivelul Constituţiei României, odată cu demisia dumneavoastră de onoare şi cu declanşarea procedurilor pentru iniţierea unui nou referendum, în cadrul căruia poporul român să aibă oportunitatea de a alege dacă îşi mai doreşte preşedinţi comunişti şi jucători sau familii regale respectate în Europa şi în lume.

Nu sunt politician, sunt funcţionar public cu un statut zis special,asta pentru că îmi desfaşor activitatea păzind infractorii patriei, dar sunt dispus să donez tot salariul meu de bugetar la fondul cui-vreţi-dumneavoastră, chiar să îmi dau demisia şi să încep de la zero în domeniul privat, dacă veţi avea onoarea de a vă da şi dumneavoastră demisia şi de a recunoaşte că sunteţi mult prea mic pentru un popor care a avut conducători precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bâtrân, Alexandru Ioan Cuza sau Familia Regală Română. Sunt sigur că acest gest ar fi urmat şi de alţi bugetari români, pentru a dovedi că nu ieşim în stradă doar de foame, ci şi pentru principii.

Cu regret vă înştiinţez că sunteţi beneficiarul direct al mineriadelor lui Iliescu, al manipulărilor declanşate de acest comunist notoriu împotriva partidelor istorice şi a familiei regale, de-a lungul anilor. Chiar şi dumneavoastră aţi recunoscut că România a avut de ales între doi comunişti, atunci când, în 2004, aţi fost contracandidatul lui Adrian Năstase. Am votat cu dumneavoastră atunci pentru că eraţi… vorba aceea, răul mai mic.

Sunteţi doar un jucător mai cizelat, dar la fel de penibil şi nu vă veţi ridica niciodată la nivelul diplomaţiei româneşti din anii interbelici, la nivelul respectului de care beneficiază în lume Casa Regală, la nivelul disidenţei anticomuniste sau la nivelul revoluţiei socio-politice şi culturale iniţiate cândva, în Transilvania, de Şcoala de la Blaj, ca să dau doar câteva exemple care să vă facă, pe dumneavoastră şi pe ceilalţi reprezentanţi ai clasei politice să vă crape obrazul de ruşine pentru ceea ce sunteţi în sânul acestui popor pe care nu-l meritaţi.

Am sperat, atunci când Ministerul Justiţiei a fost condus de doamna Monica Macovei, că vom stârpi corupţia, dar nu a fost să fie. Doamna Macovei a trebuit să cadă în planul secund al scenei politice româneşti, deoarece mafia clientelară, pedelistă sau non-pedelistă a fost mai puternică, iar pentru a închide ochii la porcăriile la nivel înalt, a fost adus blândul măscărici „independent” Predoiu.

Apoi, nu mi-a venit să cred că aţi fost în stare să mişcaţi o maşinărie de partid pentru a vă duce fiica în Parlamentul European. E o mizerie fără margini ce aţi făcut şi să vă fie ruşine pentru asta. Nu veţi recunoaşte niciodată, dar mie să nu îmi spună nimeni că un no name în politică obţine, ca „independent”, procentajul necesar pentru a ajunge în Parlamentul European, dacă nu e sprijinită de tăticu.Multe dintre instituţiile bugetare sunt supradimensionate, de acord, dar furia dumneavoastră ar fi trebuit să se îndrepte mai ales înspre economia subterană, înspre românizarea proiectelor europene, împotriva afacerilor murdare făcute la nivel înalt, dezvoltate în aceşti ani datorită sau, mai grav, cu complicitatea clasei politice româneşti, nu împotriva oamenilor săraci şi vulnerabili.

Nu s-a făcut nicio analiză serioasă cu privire la numărul bugetarilor inutili, nu s-a realizat niciun studiu de impact asupra instituţiilor de stat, iar acum loviţi în toţi, în mod egal, cinic, conform principiilor comuniste.

SUNTEŢI UN COMUNIST, domnule preşedinte!

Nu mă adresez primului ministru al Guvernului sau ministrului Justitiei, deoarece acestia sunt doar marionete care execută fără mustrări de conştiinţă ordinele venite de la Cotroceni.Poporul român este deprimat şi demotivat. Dezechilibrele demografice profunde (migraţia „creierelor”, „orfanii albi” – cei cu părinţii căpşunari, sporul negativ în rândul populaţiei educate versus sporul galopant necontrolat în rândul populaţiei sărace etc), economia subterană, CLASA POLITICĂ MIZERABILĂ ŞI CORUPTĂ ne vor duce în situaţia de a ne întreba dacă acest popor mai are resurse pentru a supravieţui. România nu are o politică demografică, domnule Preşedinte!

Consider că, înainte ca extremiştii de teapa lui Vadim Tudor, Gigi Becalli, Laszlo Tokes – ales recent vicepreşedintele PE (?!!) oteviştii sau maneliştii să pună mâna pe această ţară, ar trebui să daţi dovadă de o minimă luciditate şi să asiguraţi transferul puterii către CASA REGALĂ, singura care ne mai poate scoate din criza morală profundă în care a ajuns această naţiune.

Pentru că Regele Mihai nu s-ar amesteca niciodată în treburile Guvernului,

Pentru că Regele Mihai nu ar lovi niciodată un copil,

Pentru că Regele Mihai nu s-ar adresa niciodată cu apelativul „ţigancă împuţită” unei jurnaliste,

Pentru că Regele Mihai nu ar trece niciodată prin spatele Angelei Merkell, atunci când e invitat să treacă prin faţă,

Pentru că Regele Mihai nu este un comunist,

Pentru că avem nevoie de o nouă clasă politică şi de o nouă formă de guvernământ,

Pentru că am încercat toate variantele, cu excepţia extremiştilor şi a Casei Regale,

Domnule preşedinte, dacă iubiţi cât de cât dreptatea, aşa cum susţineţi pe toate bannerele electorale şi la toate sindrofiile la care participaţi, vă rog să condamnaţi în mod PRACTIC şi JURIDIC comunismul şi repuneţi România pe calea de pe care a fost înlăturată de sovietici în mod profund nedrept şi ilegal la 30 decembrie 1947, o zi tristă pentru nefericitul popor român şi dovediţi că v-a mai rămas o minimă licărire de conştiinţă. Şi, pentru că ştiu că aveţi influenţă asupra unei clase politice iremediabil corupte, îndemnaţi-i şi pe reprezentanţii ei să vă urmeze şi să lase loc unei noi Românii.

Cu gândul la o flotă românescă puternică, cu însemnele Regale peste Roşu Galben şi Albastru, dar cu minimă speranţă,

Un naiv lucrător de penitenciare ÎNCĂ

PS Acest text a venit pe adresa redactiei si am decis sa-l publicam integral. O avea dreptate anonimul?

Sătui să tot aştepte transferul proprietăţii asupra fostului patrimoniu al UGSR ce le fusese promis de PNL şi PSD contra susţinerii electorale, liderii celor patru confederaţii sindicale şi-au împărţit dreptul de administrare al acestei averi. Este vorba despre circa 19 staţiuni balneare administrate de Sind România SRL, care are filiale în toată ţara. Oficial, la baza deciziei de a împărţi administrarea hotelurilor a stat viziunea diferită despre modul în care este condusă societatea. În realitate însă, liderii celor patru confederaţii au simţit nevoia de a-şi împărţi averea sindicatelor pentru a avea acces direct la profiturile realizate din exploatarea patrimoniului dobândit de la defuncta UGSR. Care nu este aşa defunctă cum pare şi care nu cum mult timp în urmă a primit personalitate juridică printr-o sentinţă judecătorească definitivă. Perspectiva ca UGSR să facă demersuri pentru recuperarea patrimoniului sindicatelor de dinainte de 1990 a grăbit lucrurile. BNS, Cartel Alfa, CSDR şi Frăţia şi-au împărţit dreptul de administrare a patrimoniului sindical în aşteptarea proceselor pe care UGSR ameninţă să le demareze. Hotelul Lebăda din staţiunea Amara a încăput pe mâna lui Bogdan Hossu, preşedintele Cartel Alfa, alături de hotelurile  din Olăneşti, Predeal şi Vatra Dornei.

Alfa Hotels, o firmă falită pînă în 2008

Cele 4 hoteluri care au revenit la marea împărţeală sindicaliştilor lui Hossu vor fi administrate de societatea Alfa Hotels. Creată în 2004, firma înregistrează constant pierderi şi este controlată în proporţie de 100% de Cartel Alfa. Deşi la televizor liderii sindicali Dandea (care este şi administrator al Alfa Hotels) şi Hossu dau lecţii de economie guvernului, se pare că în realitate e puţin mai greu să administrezi eficient o firmă. Administrarea s-a încredinţat în baza unui contract între Alfa Hotels şi Sind România. Firma sindicaliştilor lui Hossu încasează contravaloarea serviciilor şi achită impozitele aferente imobilelor. Sind România primeşte 1% din încasările Alfa Hotels şi se angajează să furnizeze clienţi prin intermediul agenţiei de turism a sindicatelor. Contractul se va derula pe o perioadă de 10 ani cu posibilitatea de prelungire pe încă 10 ani. Preocuparea majoră a lui Bogdan Hossu este aceea de a prelua de la primăria Amara şi administrarea terenului aferent hotelului Lebăda. Este vorba despre o suprafaţă de 4,6 hectare la care se adaugă încă 1 hectar pe care se află gospodăria anexă. Suprafaţa este parte a domeniului public al oraşului şi face obiectul unui proiect de reabilitare în valoare de peste 4 milioane de euro finanţat din fonduri europene, fapt ce face imposibilă încredinţarea către Alfa Hotels. Hossu invocă practica altor comunităţi care au acordat suprafeţele de teren aferente hotelurilor în folosinţa sindicatelor. Manevra pregătitoare este inteligentă, căci administrarea terenului ar fi primul pas către preluarea acestora în proprietate fără plată de către sindicate, prin invocarea statutului de utilitate publică al acestora. Potrivit directoarei Cornelia Zlotea, Afla Hotels urmează să investească circa 1 milion de euro în modernizarea hotelului. Din aprilie 2010 de când Cartel Alfa a preluat hotelul s-au modernizat deja bucătăria, lifturile şi spălătoria. Rămâne de văzut dacă Alfa Hotels va atinge performanţele Sind România SRL, care în 2008 a avut un profit de peste 15 milioane de lei realizat cu peste 1500 de angajaţi.

Afla, cartelul afacerilor

Confederaţia Cartel Alfa este împlicată în mai multe afaceri care aduc venituri în bugetul confedarţiei. Despre modul în care aceste venituri sunt cheltuite nu se ştie nimic, informaţiile nefiind publice. Sindicatul lui Hossu deţine 80 % din acţiunile AMAP ASIGURARI SI PENSII – BROKER DE ASIGURARE-REASIGURARE SRL, companie care în 2008 a avut venituri de peste 400.000 de lei din asigurări. De asemenea, Cartel Alfa deţine 8,6% din acţiunile companiei Accor Services SRL, firmă specializată în emiterea tichetelor de masă. La această firmă este angajată şi soţia lui Bogdan Hossu, care primeste o leafă de peste 6000 de lei pe lună, potrivit declaraţiei de avere a liderului sindical. Spre comparaţie, Hossu primeşte de la sindicaliştii din Cartel Alfa pe care-i conduce o leafă de numai 3916 lei lunar. De fapt, afacerile şi averile sindicatelor şi ale liderilor de sindicat reprezintă o controversă care durează de 20 de ani. În spatele luptei pentru drepturile muncitorilor se ascund interesele unei mafii cu puternice ramificaţii şi conexiuni.

Miza protestelor sindicale- transferul proprietăţii asupra fostului patrimoniu UGSR!

De foarte mulţi ani, rechinii imobiliari din fruntea marilor confederaţii sindicale îşi doresc să preia, în proprietate, moştenirea sindicatelor comuniste, dar până acum n-au reuşit să obţină decât dreptul de administrare al acesteia. O fac, de ani buni, prin societatea-mamut SIND România SRL, o caracatiţă care controlează cea mai mare bază turistică din România, cu staţiuni hoteliere şi baze de agrement  situate în 17 filiale teritoriale care acoperă cele mai importante zone de interes ale României. Cele patru braţe ale “caracatiţei”, adică acţionarii firmei,  sunt chiar cele patru confederaţii sindicale care s-au decis astăzi să scoată 20.000 de “fraieri” în stradă şi să strige “jos guvernul”, sau “noi vrem papa!”. Este vorba despre CNSLR Fraţia, Confederaţia Naţională a Sindicatelor Cartel Alfa, Blocul Naţional Sindical (BNS) şi Confederaţia Sindicatelor Democratice din România (CSDR). Acestea sunt confederaţiile sindicale care controlează direct, dar în proporţii diferite, SIND Romania SRL şi, coincidenţă!, tot acestea sunt confederaţiile care astăzi îi scot pe sindicalişti la iarbă verde în faţa guvernului. E drept, ar mai fi un asociat al SIND România care nu participă la proteste dar asta nu contrazice teoria mea ci, dimpotrivă o susţine. Asta deoarece acţionarul lipsă de la “jos guvernul” se numeşte Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România, dar rolul ei este de a asigura aerisirea neuronilor boşilor sindicali, adică ai lui Marius Petcu, Bogdan Hossu, Dumitru Costin şi Iacob Baciu. Deloc întâmplător, trei dintre aceşti lideri sindicali (Petcu, Costin şi Baciu) sunt şi administratori la Realitatea Media SA, maşina de propagandă diversionistă, anti-guvernamentală şi anti-Băsescu a lui Sorin Vîntu & Liviu Luca. Cum “a administra” nu este totuna cu “a stăpâni”, boşii sindicali au încercat toate căile posibile pentru de a-i convinge pe politicieni să-i împroprietărească.Şi era cât pe ce să reuşească să pună mâna pe actele de proprietate! Numai că un proces legislativ, privind retrocedarea patrimoniului UGSR către marile confederaţii sindicale, început în urmă cu doi ani, întrerupt şi apoi reluat, a fost întrerupt din nou, cu duritate, în urmă cu două săptămâni. Prin urmare, nervii boşilor sindicali nu puteau să rămână insensibili la o astfel de provocare din partea clasei politice şi a lui Emil Boc în mod special. Procesul legislativ de retrocedare a avut două etape. Prima dintre ele, iniţiată de senatorii Nicolea Şerban, Norica Nicolai, Doru Ioan Tărăcilă şi de Ioan Chelaru (unul dintre paravanele lui Sorin Ovidiu Vîntu), s-a clasat la sfârşitul anului trecut. A fost reluată însă, de alţi doi senatori, Haşotti şi Frâncu, dar nici această iniţiativă nu a avut mari şanse de reuşită(sursa: badeadan.blogspot.com).

Istoricul patrimoniului sindical- milioane de dolari evaporate

Patrimoniul UGSR reprezintă, de fapt, o parte din acumulările făcute de-a lungul a 150 de ani de toate sindicatele din România. Un moment de referinţă în această etapă este anul 1872, când se înfiinţează Asociaţia Generală a tuturor lucrătorilor din România. După 1900 apar uniuni de sindicate, create pe ramuri din aceleaşi profesii sau meserii înrudite, iar în 1906 este constituită Comisia Generală a Sindicatelor din România, atunci fiind adoptat şi statutul general al miscării sindicale. În acelaşi an s-au pus bazele caselor de ajutor reciproc ale sindicatelor. Între anii 1919 si 1921 dezvoltarea uniunilor sindicale s-a accentuat, iar după 1924 s-a trecut la reorganizarea sindicatelor ca entităţi juridice, pornind de la Legea nr. 21/1924. Prin Decretul nr. 358/1949, întregul patrimoniu sindical este strâns sub umbrela Confederaţiei Generale a Muncii, înscrisă ca persoană juridică la Tribunalul Ilfov, prin sentinţa nr. 43/11 iunie 1945. Averea sindicatelor s-a format în timp, având ca sursă principală cotizaţia membrilor, apoi diferite donaţii ale unor persoane fizice, asociaţii sau prin transmiterea de la stat către sindicate a unor imobile. De asemenea, în perioada 1965-1979 au fost recunoscute ca surse de completare a patrimoniului veniturile din activităţi cultural-artistice, taxele de frecvenţă la diferite cercuri şi cursuri aplicative, precum şi unele genuri de subvenţii şi contribuţii. Nu trebuie uitate nici fondurile rezultate din încasările caselor de odihnă. Statutar, organizarea şi funcţionarea sindicatelor în România au avut la bază principiul centralismului democratic, ceea ce a structurat la nivel naţional existenţa unei singure confederaţii, respectiv Confederaţia Generală a Muncii, care în 1966 a fost redenumită Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR). Revoluţia din 1989 a găsit în conturile deschise de mişcarea sindicală la BNR şi Bancorex sume importante de bani. Care, după spusele unor lideri de acum, s-au evaporat fără urma! Conturile din Bancorex si BNR au fost primele care au făcut cu ochiul proaspeţilor sindicalişti-democraţi. La puţin timp de la înfiinţare, cele trei confederaţii sindicale şi-au trecut în buget sume importante de bani pe care susţineau că le-au mostenit de la UGSR. Astfel, potrivit unui acord semnat în luna noiembrie a anului 1991, Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din Romania (CNSLR), reprezentată de preşedintele Victor Ciorbea, a intrat în posesia sumei de 1,14 miliarde lei; Confederaţia Naţională a Sindicatelor Cartel Alfa, reprezentată de preşedintele Bogdan Hossu, a primit suma de 820 milioane lei, iar Confederaţia Sindicatelor Independente Frăţia, reprezentată de preşedintele Miron Mitrea, a primit 637 milioane lei. Au rămas în indiviziune 770,3 milioane lei. În ceea ce priveşte valuta deţinută de UGSR, împărţeala s-a făcut în felul următor: un milion de dolari au intrat în contul CNSLR, 602.804 dolari au revenit CNS „Cartel Alfa” şi 580.478 dolari s-au dus la CSI „Frăţia”. În indiviziune a mai rămas suma de 558.151 dolari. Acesta este şi primul pas în volatilizarea patrimoniului UGSR. La câţi bani s-au „moştenit”, să amintim aici de faptul că niciuna dintre cele patru confederaţii sindicale nu a avut vreodată, sau folosit, fonduri de grevă pentru plata protestatarilor. Doar CNSLR Frăţia are stranşi bani, din cotizatiile actuale, însă fondul este operational abia din anul 2008. Surse din mişcarea sindicală susţin că CNS „Frăţia” a fost prima organizaţie care şi-a „păpat” fondurile. Poate că există acte justificative sau poate că nu. După cum afirmă însă unii dintre sindicalişti pare mult mai probabilă ultima variantă. În plus, actele justificative nu au fost făcute publice niciodată(sursa: sf.ro).