Wednesday, July 23rd, 2014

Sila pe care populaţia o manifestă faţă de clasa politică a atins un nou maxim în România. Prezenţa scăzută la vot de la alegerile pentru parlamentul european indică acest lucru. Cu atât mai mult cu cât votul la aceste alegeri a fost unul exclusiv politic iar partidele s-au agitat să-şi măsoare puterile şi să-şi demonstreze supremaţia. Alegătorul român, şi mă refer aici la cel instruit şi bine informat, a ignorat complet efortul politicienilor şi a preferat să facă orice altceva decât să meargă la vot. Au rămas să se exprime doar cei care au fost scoşi din casă de apelurile mobilizatoare ale primarilor sau de micile cadouri oferite de politicieni. Nu îţi trebuie mari abilităţi de analist politic ca să constaţi că sila faţă de politică este cea care a ţinut oamenii în casă. Iar sentimentul a fost cultivat cu asiduitate de politicieni prin comportament şi atitudine. După ce şi PNL şi-a demonstrat din plin limitele şi competenţele într-o guvernare hibrid parazitată le rând de PD-L şi PSD, orice alternativă viabilă şi posibil de ales în 2012 a dispărut complet. Gargara plată, demagogia, măsurile populiste sau luate după ureche şi guvernarea pe criterii de gaşcă sunt singurele realităţi puse în operă de politicieni. Lipseşte personajul cu bun simţ, expert într-un domeniu, care să propună un proiect concret şi pe care să-l şi finalizeze. Care să ofere un exemplu că politica înseamnă şi fapte, nu numai vorbe. Este nevoie de o atitudine echilibrată şi necontaminată de partizanat politic, care să exploateze o resursă şi să o pună la treabă în favoare unei comunităţi. Un politician care să tacă şi să facă este singurul în care oamenii mai pot avea încredere. Ca un astfel de om să intre acum în politică şi să încerce ceva este imposibil. Pentru că nu ar trece de plasa de selecţie a partidelor şi nici nu ar reuşi să treacă de alegerile care se câştigă cu bani mulţi şi cadouri electorale. Speranţa este la oamenii din sistem care ar trebui să priceapă că perseverarea în astfel de practici politice va duce la faliment şi să schimbe modul de lucru din mers. Un astfel de om există la Slobozia. Este vorba despre vicepreşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, Ioan Martin. Discret şi scump la vorbă, domnul Martin este un personaj de urmărit. Domnia sa este pariul GSE pentru schimbarea clasei politice. Mai de grabă un expert decât un politician, dominat de bun simţ şi extrem de echilibrat în relaţiile cu primarii de toate culorile politice, Ioan Martin are toate şansele să reuşească. Iar principala sa calitate este tocmai aceea că nu a fost atins de microbul politicianismului mărunt. Este un personaj de urmărit. Şi de susţinut.

Dragă, acum îţi place de Dan Petrescu”? O doamnă trecută bine de prima tinereţe, care trăgea cu o mână de nişte sacoşe îşi chestiona curioasă prietena vorbind la mobil. Coloana de fotbalişti descinsă dintr-un autocar cu însemnele Unirii Urziceni, ce staţiona fix în mijlocul uliţei principale ce traversează oraşul, tocmai trecea în marş spre stadion. Dan Petrescu şi Mihai Stoica, idolii de dată recentă ai unei localităţi cu 17.000 de locuitori care a dat campioana României la fotbal au apărut în decor pe rând. O mare pestriţă de oameni flanca cei câţiva jucători, cvasinescunoscuţi de altfel, care purtau trofeul smuls Bucureştiului printr-un miracol. Deşi ar fi trebuit să fie o sărbătoare, marşul triumfal spre stadionul aflat la marginea oraşului avea aerul unei procesiuni funerare în care bocetul fusese înlocuit de două refrene repetate obsedant: Unirea , campionii!

Austeritate emoţională de Urziceni

Dacă fotbalul este sportul rege, la Urziceni, bietul de el, nu locuieşte într-un palat. Micul stadion înconjurat cu garduri improvizate este măsura interesului pe care edilii localităţii şi personajele din anturajul echipei l-au manifestat pentru ca echipa ajunsă acum în Liga Campionilor să aibă măcar o arenă decentă. Succesul nescontat al Unirii i-a prins pe toţi nepregătiţi. Atât de nepregătiţi, încât ceea ce trebuia să fie o sărbătoare a oraşului s-a transformat într-o emisiune tv cu public, realizată într-o locaţie ce greu poate fi numită stadion. Pentru privitorul obişnuit, manifestarea de joi de la Urziceni a arătat că succesul este pentru cei care ştiu să se bucure de el. Din păcate, la Urziceni sportul acesta a rămas o necunoscută. Mulţimea pestriţă care a invadat strada principală a încercat din toate puterile să-şi asume rolul de galerie. Nu prea i-a ieşit iar curiozitatea a rămas, totuşi, resortul care a scos oamenii din case. Într-un oraş în care confruntările de stradă dintre bandele înarmate din Bărbuleşti şi înjurăturile din campania electorală reprezintă singurele ştiri, defilarea echipei lui Dan Petrescu pe artera principală a devenit eveniment monden. Nu că oamenii i-ar fi recunoscut pe fotbalişti sau că puştii urbei şi-ar “tatua” pe tricourile ieftine în care bat mingea pe maidanele oraşului numele lui Galamaz sau al lui Varga. Pasiunea, microbul sau adulaţia au lipsit cu desăvârşire de pe uliţa plină de hopuri a urbei care a dat campioana. Maşinile poliţiei care au deschis drumul autocarului, curiozitatea frivolă a demoazelelor de mâna a treia sau doar spiritul de turmă au făcut să se întâmple minunea. Minunea care a făcut ca nişte oameni neinteresaţi de fenomen să iasă din case şi să se adune ciorchine în jurul unor străini care îşi urlau bucuria. Nu mai mult de două-trei sute de oameni au devenit în programele televiziunilor sportive sau de ştiri mii de ialomiţeni bucuroşi. Iar falsul nu s-a oprit aici.

Urziceni sau Voluntari? Tot un drac!

Proiect individual şi misterios al unui miliardar celebru pentru anonimatul lui, Unirea Urziceni a fost la un pas să devină echipa comunei Voluntari. Intrigile politice ţesute de personaje obscure din anturajul echipei, şi mă refer aici la subprefectul Gheorghe Babagianu, au dinamitat pur şi simplu orice rădăcină sentimentală pe care o echipă de navetişti ar fi putut s-o prindă în terenul cu trifoi de la marginea Urziceniului. Mărul discordiei a fost stadionul municipal, pe care primarul localităţii, băiat cu mintea odihnită şi realizări măreţe la activ, l-ar fi vândut finanţatorului Bucşaru. Măcar pentru ideea că miile de spectatori care ar fi populat o arenă modernă şi-ar fi adus aminte de el în cabina de votare. Aşa a gândit şi Babagianu, amicul din copilărie al patronului Mitică, băgat şi el până-n gât în politică şi manevre de culise. Şi a ieşit o fractură de toată frumuseţea, în care oferta lui Bucşuaru a fost forfecată între interesele celor doi rivali politici. Babagianu a blocat vânzarea prin consilierii pe care-i controla, iar primarul a fost declarat persoană non grata la echipă de către cei câteva sute de suporteri care au primit săptămânal invitaţiile gratuite distribuite de Babagianu. Staţia de amplificare a modestului stadion din Urziceni a devenit tribună electorală pentru Gigi. Aşa s-a bătut primul cui în cosciugul unei echipe cu rezultate, dar fără galerie. Şi a avenit vara anului 2007, când miliardarul Mitică, altfel fan dezinteresat al fotbalului local, a bătut al doilea piron în sicriul propriului proiect. Pentru 3 milioane de euro pe an, Bucşaru a fost de acord să mute echipa la Voluntari. Consiliul local de acolo a votat unanim adoptarea echipei despre care se spunea că ar fi a ialomiţenilor. Şi asta în condiţiile în care şi primăria din Urziceni contribuia cu nişte miliarde la bugetul echipei “noastre”. Sinistra farsă a fost blocată în instanţă de prefectura Bucureşti, navetiştii lui Bucşaru redevenind ialomiţeni prin vocaţie şi de nevoie. Aici s-a rupt definitiv şi irevocabil orice legătură a Unirii Urziceni cu microbiştii ialomiţeni. Singura legătură cu judeţul a rămas patriotismul local al iubitorilor de fotbal, şi el dinamitat de originile steliste sau dinamoviste ale microbiştilor. De aici lipsa de galerie, de emulaţie locală în jurul echipei şi aerul de eveniment monden al prezentării trofeului de campioni care abia a scos din case câta sute de oameni. Poate că la Voluntari, comuna de reşedinţă a patronului echipei, lucrurile ar fi stat altfel. Dar cum cele 3 milioane de euro nu au venit, tricourile de campioni au poposit la Urziceni. Pentru că, până la urmă, era obligatoriu ca Unirea să aibă un sediu şi un stadion, nu?

Bucşaru, înger şi demon

Originar din Coşereni, inginer financiar cu ştate în subsolurile de la Dinamo, Bucşaru este aclamat acum pentru discreţie. Vai, ce patron care nu se bagă la echipă! Vai, ce iubitor de fotbal care aduce bani de acasă şi de la alţii ca să finanţeze o echipa de provincie! Frumos, seducător, dar fals. Bucşaru este băiatul care a vândut la CFR şuruburi de miliarde, carpete şi scaune de sute de milioane şi pentru care Băsescu şi-a dat jos masca de apărător al dreptăţii şi a cerut “rezolvare legală” pentru deconturile de sute de miliarde umflate cu pompa şi înghiţite de interlopul Necoilaciuc. Câţi din banii extraşi din buget pe filieră PSD au ajuns în bugetul Unirii Urziceni? Probabil că mulţi şi siugur că au fost insuficienţi. Iar Gigi Becali, oierul naţiunii, este singurul beneficiar autentic al prezenţei Unirii Urziceni în CL, pentru simplu fapt că banii pe care Bucşaru îi datorează creştinului şi patriotului de la Steaua au transformat ultimul meci de campionat între cele două echipe într-o odă a blatului şi hoţiei la care presa sportivă s-a închinat necondiţionat. Că Steaua a jucat cu frâna de mână trasă ca să îşi recupereze oierul banii daţi Bucşarului, iar “microbistul” Mitică, finanţatorul de plăcere al Unirii Urziceni, să joace garantat în CL ca să existe resursa financiară după cum a explicat pe larg Becali la televizor. Mizeria a fost prezentată în haine festive la GSP TV, televiziunea mogulului Voiculescu iar populaţia din Urziceni, provincială fiind dar nu fraieră, n-a prizat informaţia. De aici şi apatia. Mireasma de blat care s-a răspândit la Urziceni a inhibat orice formă de fanatism fără de care fotbalul nu există. Să recapitulăm. Bucşaru bagă stive de bani, inclusiv din împrumuturi cămătăreşti, ca să finanţeze o echipă de fotbal. Nu vinde bilete, nu face marketing dar încearcă să ciupească 3 milioane de euro bani publici de la prietenul lui, primarul din Voluntari. Afacerea pică şi, deşi scârbit de Urziceni, Mitică îşi trimite fotbaliştii să defileaze cu titlul prin oraş folosindu-se de marionetele de la echipă. Mitică Bucşaru este mare constructor de partid. Cu datorii infernale la stat. Adică la oamenii care-şi rup de la gură să-şi plătească taxele, dar care nu dau năvală în stadionul din Urziceni pentru că fie au alergie la distribuitorul de invitaţii gratuite Babagianu, fie ţin cu Steaua. Ce câştigă Mitică bagându-se dator doar ca să finanţeze o echipă de vânzare la prima oferă? Cât a costat de fapt Bogdan Stancu, care a ajuns la Steaua pe o sumă ridicolă în acte? Mitul iubitorului de fotbal local care bagă bani de dragul pasiunii pentru sport pică de la înălţime. Şi se face ţăndări în meandrele logicii care ne spune că proiectul lui Bucşaru şi legăturile sale transpartinice put de-ţi mută nasul din loc.

Un proiect pe jumătate reuşit

Probabil că din punct de vedere sportiv, Unirea îşi merită locul din campionat. După cum spun comentatorii avizaţi ai fenomenului, Dan Petrescu a construit o echipă muncitoare, fără pretenţii şi vedete care a jucat constant bine şi care a profitat de sezonul slab al echipelor de top din România. Sudată în teren şi bine conectată la joc echipa din Urziceni nu a reuşit niciodată în acest campionat să umple tribunele la meciurile de acasă, deşi joacă de 3 ani în prima ligă. Echipa nu are identitate proprie, nu se lipeşte de trecutul sportiv al oraşului iar viitorul său este de-a dreptul incert. Oraşul n-a adoptat-o pentru că nimic nu-i leagă pe jucători de locuri. Nici unul ei nu locuieşte la Urziceni, nici măcar patronul, birourile administrative le au în Bucureşti iar baza de antrenament este situată afară din oraş. Cu jucătorii Unirii fanii nu se întâlnesc pe stradă, ci doar pe stadion, pentru două ceasuri. Emulaţia dintre echipă şi fanii ei, adică exact ce dă culoare şi sens fenomenului fotbalistic, lipseşte cu desăvârşire. Deşi nu s-ar spune că la Urziceni nu există tradiţie fotbalistică, această echipă inventată din nimic pare un proiect artificial. Este prea mult percepută ca echipa unui singur om şi prea puţin ca un bun al suporterilor. Deşi Bucşaru a încercat să aducă microbiştii la stadion şi să le dea senzaţia că şi ei sunt parte din proiect, prăpastia dintre club şi oraş s-a menţinut. Şi cea mai bună dovadă că ceva nu se leagă este aceea că emoţia câştigării titlului a fost mai puternică în vestiar decât pe străzile din Urziceni.

Natură moartă

Defilarea fotbaliştilor cu trofeul de campioni a dat dimensiunea adevărată a proiectului Unirea Urziceni. Cei 2-300 de participanţi s-au îmbulzit la stadion mânaţi doar de curiozitate. O mână de suporteri ceva mai gălăgioşi dar fără ustensile reprezentau singura legătură cu fotbalul. Noroc cu ploaia care a întrerupt brutal emisiunea sportivă cu public pe care Dan Petrescu a numit-o neinspirat sărbătorirea câştigării titlului. Mizeria din stadion şi din jurul acestuia, aspectul jalnic al tribunelor şi apatia generală a participanţilor au arătat că proiectul Unirea Urziceni este, de fapt, un eşec. Deşi au avut timp la dispoziţie să organizeze o festivitate măcar decentă dacă nu grandioasă, oficialii echipei au mimat jalnic apropierea de public. Contaminată de modelul comportamental al patronului, echipa s-a izolat într-un club din Bucureşti la o petrecere privată. Pe stadion a revenit doar pentru a apărea la televizor preţ de câteva zeci de minute. Era doar victoria lor şi nu voiau să o împartă cu nimeni. Şi nici nu au împărţit-o. Fotbaliştii blazaţi echipaţi de stradă s-au adunat ciorchine la mijlocul terenului şi au dedicat” succesul în stânga şi în dreapta. Comunicarea cu suporterii s-a oprit în gardul inestetic ce înconjura tribunele. Oamenii s-au mulţumit să-l vadă pe Dan Petrescu, omul providenţial care a venit la Urziceni pentru o probă de lucru şi care va pleca cu tot cu gloria câştigării titlului. Fostele glorii ale Unirii au fost uitate de parcă nimeni nu ar fi vrut să îşi asume trecutul acestei echipe. Iar dacă la marile echipe fenomenul este scuzabil pentru există garnituri întregi de fotbalişti legendari pe care chiar şi un organizator scrupulos îi poate uita, aici vorbim de câţiva oameni de care şi-au adus aminte doar jurnaliştii. Dacă stadionul de la Voluntari se va construi, Unirea Urziceni va deveni istorie. Tendinţa a existat în 2007, când ialomiţenii” au evoluat cu numele primăriei de acolo pe tricouri. Iar asta a lăsat urme care se văd şi astăzi. Echipa lui Bucşaru va rămâne doar a lui indiferent de localitatea care va găzdui acest misterios proiect de afaceri.

Dragă, acum îţi place de Dan Petrescu”? O doamnă trecută bine de prima tinereţe, care trăgea cu o mână de nişte sacoşe îşi chestiona curioasă prietena vorbind la mobil. Coloana de fotbalişti descinsă dintr-un autocar cu însemnele Unirii Urziceni, ce staţiona fix în mijlocul uliţei principale ce traversează oraşul, tocmai trecea în marş spre stadion.  Dan Petrescu şi Mihai Stoica, idolii de dată recentă ai unei localităţi cu 17.000 de locuitori care a dat campioana României la fotbal au apărut în decor pe rând. O mare pestriţă de oameni flanca cei câţiva jucători, cvasinescunoscuţi de altfel, care purtau trofeul smuls Bucureştiului printr-un miracol. Deşi ar fi trebuit să fie o sărbătoare, marşul triumfal spre stadionul aflat la marginea oraşului avea aerul unei procesiuni funerare  în care bocetul fusese înlocuit de două refrene repetate obsedant: Unirea , campionii!

Nu mică ne-a fost mirarea să descoperim în eforia de pe stadionul din Urziceni un personaj săltăreţ nevoie mare infiltrat în grupul fotbaliştilor lui nea Bucşaru Şurub”. Este vorba despre Gheorghe Babagianu, supranumit şi Cămătaru pentru detenta sa impresionantă şi deosebitul simţ al golului din buzunarele celor pe care-i mai împrumută din când în când cu bani. Goleadorul din Urziceni a apărut la un moment dat îmbrăcat în tricoul galben de campion, cu medalie la gât şi tot tacâmul, deşi nimeni nu poate să precizeze care a fost rolul lui în performanţa obţinută de echipa lui Dan Petrescu. În fotografia pe care o reproducem, golgheterul de la prefectură s-a poziţionat pe extrema dreaptă iar sub braţ se poate observa tricoul de campion primit la festivitate deşi fostul puncheur nu are nici o calitate la echipă. Ne bucurăm până la urmă de performanţa obţinută de jucătorul nostru cu atât mai mult cu cât iubitorii fotbalului îşi amintesc de trecutul acestui fotbalist de mare calibru. În anii ’80, nea Gigi Cămătaru a activat o vreme în tricoul vărgat al clubului Dinamo, echipă la care a ajuns în urma unui transfer făcut la preţ de speculă pe care suporterii adevăraţi ai Unirii Urziceni suntem convinşi că nu l-au uitat. Din păcate, în urma unei accidentări regretabile goleadorul a abandonat cantonamentul clubului Dinamo unde a cunoscut, spun cunoscătorii, mari satisfacţii de toate tipurile. Tricoul primit poate nemeritat aseară încununează o carieră plină de satisfacţii materiale la Urziceni, unde goleadorul nostru a cazat pe bani buni toate adversarele Unirii. Şi, dacă stadionul permitea, poate că în paturile dela Matache ar fi poposit chiar Raul sau Rolando! Oricum, îi urăm lui Cămătaru cât mai multe încasări şi cât mai multe tricouri. Că le merită, la câţi fraieri sunt în ţara asta!

Preşedintele PD-L Ialomiţa, domnul Cazacu Marinică a organizat o conferinţă de presă, bla, bla, bla…. Aşa ar fi trebuit să înceapă o ştire normală despre conferinţa de presă a unui partid care a acuzat serioase fraude electorale. Cum însă preşedintele partidului în discuţie este un bun vorbitor de limbă română, ştirea nu poate fi tratată decât aşa:

Marinică, ai febră?

După numărătoarea paralelă (cu realitatea) executată de ştaful” electoral, PD-L a obţinut la alegerile pentru parlamentul european o creştere cu 40% faţă de procentul scos la alegerile parlamentare din 2008! Ne-am frecat la urechi şi am reluat fişierul! Ne-am uitat la termometru şi am văzut că afară erau vreo 40 de grade. Şi ne-am dumirit. Uitaţi-vă la el ce serios este când spune că Ialomiţa nu a avut avut candidat şi nici liste de la Bucureşti care să susţină organizaţia de Ialomiţa”:

[flashvideo file=video/CAZACU.flv /]

Mintea care face turism electoral

Ce-o avea Marinică de la Ion Roată cu bieţii câmpi de-i bate până-i lasă laţi, nu ştim. Ideile urmărite sunt fixe, puţine şi volatile. PSD a dat mită electorală, cică, şi a făcut turism electoral. Mita s-a dat la Bucu şi a constat în zahăr şi ulei. Despre uleiul pe baza căruia funcţionează neuronii domnului preşedinte era vorba probabil, căci la Bucu PSD a fost depăşit clar de PD-L. Turismul electoral descris cu acurateţe de Cazacu este o altă dovadă că, plictisiţi să zacă în aceeași cutie ucrainiană, neuronii portocalii ai întregii organizaţii au plecat în excursie contrar sancţiunilor legale”. Cică turismul s-a practicat pe traseul Amara-Albeşti-Gh. Lazăr, localităţi în care PSD este lider de piaţă. Deşi cretinoidă, varianta lui Marinică seduce prin maniera în care este expusă:

[flashvideo file=video/CAZACUM.flv /]

Să votează tot românul

Absenteismul are, în opinia ilustrului om politic de la Ion Roată, o soluţie simplă: să voteze tot românul obligatoriu. Că în caz contrar, ajunge să voteze persoane cu stare materială precară”, zice domnul preşedinte. Iar p-ăştia îi cumperi la snop. Ce te faci cu ăia care au mintea precară să mai sunt şi candidaţi ori preşedinţi de partid? Pe ei cine să-i împiedice să iasă în faţă? Iată soluţia Cazacu la problema absenteismului:

[flashvideo file=video/CAZACUP.flv /]

Parlamentul European este cel mai mare parlament democratic din lume. Iată câteva date statistice pentru a ilustra activitatea Parlamentului pe durata mandatului legislativ iulie 2004-mai 2009.

Volumul de muncă

În cadrul procedurii de codecizie, Parlamentul adopta acte legislative împreună cu Consiliul UE, ambele instituţii deţinând competenţe similare. În actualul mandat legislativ, Parlamentul European a adoptat sau amendat 637 de documente în procedură de codecizie, dintre care 494 în prima lectură, 140 în a doua lectură şi 23 dupa procedura de conciliere. Până în mai 2009 au fost semnate 404 acte legislative adoptate în procedura de codecizie şi care astfel au devenit legi.
Prin procedura de aviz conform, Parlamentul poate adopta sau refuza, fără însă a putea amenda respectivul document. Aceasta procedura se aplica, în principal, pentru încheierea acordurilor internationale şi pentru acceptarea noilor membri UE. În perioada 2004-2009 au avut loc 63 de astfel de voturi. Potrivit procedurii de consultare, Parlamentul este obligat să voteze şi să îşi exprime opinia, dar decizia finală este luată de Consiliul UE (miniştrii statelor membre). Această procedură se aplică în domenii precum agricultura, fiscalitate, justiţie. Pe durata actualului mandat au avut loc 633 de voturi in procedura de consultare. Parlamentul are un rol important în ceea ce priveşte adoptarea bugetului UE şi descărcarea de gestiune pentru modul în care au fost gestionate bugetele instituţiilor şi agenţiilor europene. Pe durata acestei legislaturi au fost adoptate 216 astfel de decizii. Pe langă decizii bugetare şi legislative, Parlamentul European a adoptat 660 de rapoarte din iniţiativa proprie şi 593 de rezoluţii, în care şi-a exprimat poziţia faţă de chestiuni pe care le-a considerat importante. În plus au fost semnate 37 de declaraţii scrise de către peste 50% din numărul total al membrilor Parlamentului European, fiind astfel adoptate în mod oficial. Numărul total al textelor votate în cadrul sesiunilor plenare se ridică la 2924, din care 1355 au avut caracter legislativ. 48 747 de amendamente au fost depuse în cadrul sesiunilor plenare de către comisiile parlamentare, grupurile politice sau un anumit număr de deputaţi europeni. 30 067 au fost şi adoptate, 15 189 dintre acestea referindu-se la rapoarte în procedura de codecizie. În aceasta legislatura au avut loc 49 de sesiuni solemne la care au fost invitaţi să participe oaspeţi proeminenţi. Cel mai scurt discurs solemn a fost rostit de regina Tarilor de Jos, Beatrix, la 26 octombrie 2004 (19 de minute), iar cel mai lung discurs a fost cel al lui Ingrid Betancourt la 8 octombrie 2008 (50 de minute).

Membrii Parlamentului European

În prezent sunt 785 Membri ai Parlamentului European. După alegerile europene, conform Tratatului de la Lisabona, numărul acestora se va reduce la 736. Potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul deputaţilor europeni se va ridica la 751, dar în cazul în care Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare în următorul mandat legislativ, cu titlu temporar, numărul membrilor PE va fi de 754. În Parlamentul European sunt reprezentate peste 240 de partide politice naţionale, care s-au constituit în 7 grupuri politice în conformitate cu afilierea politică. Mai există deputaţii neafiliati, care nu fac parte dintr-un grup politic.


31.46% din actualii membri ai Parlamentului European sunt femei, un procentaj mai ridicat în comparaţie cu ponderea femeilor în majoritatea parlamentelor naţionale. În 1979, după primele alegeri europene directe, femeile reprezentau doar 16.5%. Simone Veil a fost prima preşedintă a Parlamentului European (1979-1982). În perioada 1999-2002, această functie a mai fost deţinută de Nicole Fontaine. Cel mai în varstă membru al Parlamentului European este Giovanni Berlinguer din Italia (grupul socialist), născut la 9 iulie 1924, el fiind prezent la semnarea Tratatelor de la Roma în 1957. Cel mai tânăr deputat european este Dimitar Stoyanov din Bulgaria (neafiliat), născut la 17 mai 1983 şi care s-a alăturat Parlamentului European în 2007.

Personalul Secretariatului General al Parlamentului European

În mai 2009, numărul funcţionarilor publici şi al personalului angajat temporar în cele trei sedii ale Parlamentului era astfel structurat: 6 166 în total, dintre care 2568 la Luxemburg, 80 la Strasburg şi 248 în alte locuri. Femeile sunt majoritare:  60% din totalul personalului erau femei, iar 40% bărbaţi. Vârsta medie a personalului este de 47 de ani. În timp ce vârsta medie a personalului din vechile state membre UE este de 50 de ani, cea a celui din noile state membre este de 34 de ani. Cea mai mare direcţie generală este DG Traduceri, reprezentând 21,5% din totalul posturilor din Secretariatului General. Dacă adăugăm interpreţii şi jurist-lingviştii, putem spune că posturile de “asistenţă lingvistică” reprezintă o treime din totalul personalului. În plus, există 1510 de asistenţi parlamentari acreditati la Parlamentul European, potrivit datelor din mai 2009. Parlamentul mai colaborează şi cu prestatori externi de servicii, în domenii precum managementul cladirilor, IT, servicii de curăţenie, cantină. De asemenea, trebuie avută în vedere prezenţa vizitatorilor, a lobby-istilor şi a jurnalistilor în incinta Parlamentului European. În anumite situaţii, numărul total al persoanelor care lucrează în cele trei locaţii principale ale PE poate depăşi cifra de 10 000.

Bugetul Parlamentului European

Bugetul PE pentru anul 2009 se ridică la aproximativ 1.53 miliarde euro (putin peste 3 euro / rezident UE). Din această sumă, 294 de milioane euro sunt cheltuite pentru clădiri, mobilier, echipamente şi cheltuieli similare. 503 milioane de euro sunt alocate pentru personalul Parlamentului European (angajaţi permanenţi şi temporari), 190 milioane de euro pentru cheltuielile Membrilor Parlamentului European, 185 milioane de euro pentru asistenţii parlamentari şi 101 milioane de euro pentru alte categorii de personal şi servicii externe.

Cladirile PE

Potrivit deciziei statelor membre (Consiliul European), Parlamentul European are trei sedii: Strasbourg (sediul oficial), Bruxelles şi Luxemburg, suprafaţa celor trei totalizând 1 069 569 de metri pătraţi.

Lobby-istii şi jurnaliştii acreditaţi

La Parlamentul European sunt 4322 de lobby-işti înregistraţi, reprezentând 1699 de organizaţii (date disponibile în mai 2009). În jur de 1 000 de jurnalişti sunt acreditaţi pe lângă înstituţiile europene, iar peste 100 sunt acreditaţi doar la Parlamentul European.(sursa PE)

 

 

Berlin, 10 iun /Agerpres/ – În încercarea de a transforma Amsterdamul într-un oraş şi mai ecologic, săptămâna trecută, 1.200 de locuinţe din oraş au instalat un sistem de economisire al energiei produs de IBM şi Cisco, menit să reducă costurile la electricitate.

Altor locuinţe li s-a acordat acces înnoit la împrumuturi de la băncile olandeze ING şi Rabobank pentru a cumpăra orice sistem ce economiseşte energia, de la becuri la materiale de izolare a acoperişului. În plus, pe una din principalele artere comerciale din centrul Amsterdamului, Utrechtsestraat, au fost instalate panouri solare pe staţiile de transport în comun pentru a transforma respectiva stradă într-una din primele străzi pilot care foloseşte energia curată, notează publicaţia germană Der Spiegel.

Aceste proiecte vor fi urmare de altele, cum ar fi cel de instalare a 300 de staţii de alimentare pentru reîncărcarea maşinilor electrice, instalarea de panouri solare pe casele de secol XVII şi modernizarea infrastructurii pentru a permite caselor să vândă energia pe care o produc micile turbine de vânt sau panourile solare, reţelei electrice a oraşului pentru a obţine profit.

Primul astfel de punct de reîncărcare a fost instalat deja, urmând ca cele aproximativ 300 rămase să fie instalate în parcări şi în alte spaţii publice, acest proiect fiind preconizat să se finalizeze până la mijlocul lui 2010.

Măsurile luate de Amsterdam vin în contextul în care guverne de pe tot globul alocă miliarde de dolari pentru a crea ‘oraşe care se folosesc de tehnologie inteligentă’, ce combină proiecte privind energia regenerabilă cu reguli mai dure privind eficienţa energetică. Chiar dacă alte state şi-au manifestat interesul pentru această idee, Amsterdamul rămâne liderul mondial în acest domeniu, scopul său fiind finalizarea primei runde de investiţii într-un oraş mai ecologizat până în 2012.

Municipalitatea şi companiile private sunt aşteptate să investească peste 1,1 miliarde de euro în următorii trei ani, în programe destinate să facă din Amsterdam un oraş care se foloseşte de tehnologie inteligentă.

Planurile Amsterdamului sunt ambiţioase, însă preţul lor este ridicat. Potrivit estimărilor, încercarea de a folosi energie mai ecologică va costa fiecare locuinţă 438 de dolari, timp de 15 ani, doar pentru a instala reţele energetice inteligente /smart grid/.

Cu toate acestea, prin transformarea Amsterdamului într-un oraş ”inteligent” din punct de vedere ecologic, planificatorii locali se aşteaptă să impulsioneze economia, cu ajutorul investiţiilor publice şi private, dar şi să reducă emisiile cu 40 la sută, până în 2025.

Washington, 5 iunie /Agerpres/ – O proteină ar fi responsabilă de boala Huntington, deoarece distruge celulele dintr-o zonă specifică a creierului care controlează mişcările, potrivit unui studiu care pare să elucideze misterul acestei afecţiuni genetice ereditare rare, incurabilă şi mortală, relatează AFP.

Cercetătorii de la Facultatea de medicină a Universităţii Johns Hopkins din Baltimore (Maryland, est) au găsit astfel o explicaţie pentru faptul că proteinele bolnave codate de o genă mutant se multiplică în toate celulele organismului, însă nu distrug decât celulele cerebrale care controlează mişcările, fără să afecteze alte ţesuturi.

‘Întotdeauna a fost un mister’, a declarat Dr. Solomon Snyder, profesor de neurologie la Universitatea Johns Hopkins, care a supervizat studiul publicat în ultimul număr al revistei Science.

Boala Huntington se traduce printr-o degenerescenţă neuronală care afectează funcţiile motrice şi cognitive şi duce la demenţă.

‘Această descoperire deschide calea punerii la punct a unui tratament care să vizeze această proteină’, a explicat el, indicând că proteina Rhes se află numai în partea creierului care controlează mişcările numită ‘corpus striatum’.

Efectuând teste pe pacienţi şi pe celule cerebrale ale şoarecilor cărora le-a fost inoculată boala, cercetătorii au descoperit că miniproteina Rhes interacţionează în acelaşi timp cu proteine huntingtine normale şi cu versiuni mutante.

Însă această miniproteină se ataşează mult mai puternic de proteina huntingtină mutantă, iar acest fenomen este însoţit, de asemenea, de moartea a jumătate dintre celulele cerebrale în 48 de ore.

Roma, 5 iunie /Agerpres/ – Avocatul lui Silvio Berlusconi a anunţat că va depune plângere vineri împotriva cotidianului spaniol El Pais pentru că a publicat fotografii de la petrecerile date în vila premierului din Sardinia, în care apar în special femei cu sânii goi, relatează AFP.

‘Vom depune o plângere, care este în curs de redactare, până la prânz, în faţa justiţiei spaniole pentru tăinuire’, a indicat avocatul, Niccolo Ghedini.

‘Parchetul din Roma a estimat că aceste fotografii sunt ilegale: sunt rezultatul unui delict şi nu pot fi deci vândute. Cei care le cumpără comit la rândul lor un delict’, a afirmat el.

Cotidianul spaniol ‘El Pais’ a publicat vineri mai multe imagini surprinse de fotoreporterul Antonello Zapadu în interiorul vilei lui Silvio Berlusconi, fotografiile private făcând parte din lotul sechestrat săptămâna trecută de procuratura din Roma şi care nu au putut fi publicate în Italia. Chipurile sunt blurate în toate pozele.

Aceste fotografii îl arată pe Berlusconi în grădina vilei sale ‘înconjurat de mai multe femei’, două femei care se bronzează cu sânii goi şi în bikini şi un bărbat complet gol pe marginea unei piscine.

Avocatul lui Berlusconi, Niccolo Ghedini, a afirmat recent că într-una dintre fotografiile confiscate apare fostul premier ceh Mirek Topolanek în întregime gol.

Parchetul din Roma a ordonat confiscarea acestor fotografii după o plângere a şefului guvernului pentru încălcarea vieţii private.

Washington, 9 iun /Agerpres/ – Donald Duck – unul dintre personajele cele mai iubite ale lui Walt Disney, căruia viaţa nu încetează să-i joace renghiuri, dar care se bate împotriva lor cu aceeaşi energie stângace – împlineşte marţi 75 de ani, informează AFP.

Donald apare pentru prima oară în 9 iunie 1934, într-un scurtmetraj al serialului Silly Symphonies, ‘Găinuşa abilă’, adaptare după o poveste rusească, în care o găinuşă caută ajutor pentru a planta un câmp cu porumb. Donald, vecinul său, va face totul pentru a nu se implica.

Donald devine erou de desen animat de sine stătător cu începere din 1937. El este însoţit de nepoţii săi Riri, Fifi şi Lulu, dar mai ales de fidela Daisy, despre care se cunoaşte totuşi puţin în ce nivel de intimitate era cu acest gentil antierou. În 1947, apare şi unchiul Picsou cu deviza sa: ‘Mai bine bogat şi sănătos, decât sărac şi bolnav’.

Donald Duck are inimă bună şi intenţiile sale sunt curate, dar ele trec adesea în planul al doilea, acaparat fiind de cauze mai puţin nobile. El nu lasă pe nimeni să i se pună de-a curmezişul drumului şi cu cât situaţiile umilitoare îl năpădesc, cu atât se înverşunează să le facă faţă.

În 75 de ani, el a exercitat peste 100 de meserii, fără să fie convingător în nici una, şi s-a regăsit adesea fără niciun ban.

Walt Disney a vrut să creeze un personaj care să fie contraponderea mereu ireproşabilului Mickey Mouse. Totuşi, potrivit site-ului internet al lui Disney, temperamentul impetuos al lui Donald i-a adus o popularitate care a făcut din el un erou cu un număr mai mare de filme în desene animate decât Mickey Mouse însuşi: exact 128, fără a mai pune socoteală numeroasele sale apariţii în alte opere alături de Mickey, Dingo şi Pluto.

Un amănunt pentru fanii lui, relevat într-un desen animat din anii ’40: Donald Duck are un al doilea prenume – Fauntleroy /şarjând imaginea unui copil-model din celebrul roman ‘Micul lord Fauntleroy’, publicat în 1888 de scriitorul anglo-american Frances Hodgson Burnett