Thursday, July 24th, 2014

Dacă stai strâmb şi judeci drept nu ai cum să nu observi că băieţii de la USL au pus oala la fiert în vederea localelor, dar au uitat să-i salte niţel capacul. Presiunea infernală care s-a creat în interiorul acestei construcţii politice fără fundaţie are toate şansele să pună şandramau la pământ, graţie lipsei totale de onestitate dintre aliaţi. Această realitate pe care talibanii din cele doua găşcuţe politice se vor grabi să o nege a părut ca evidentă săptămâna trecută, când PSD a decis sa schimbe locomotiva diesel Gabi Ionaşcu şi să-şi agaţe vagoanele pline ochi cu nişte candidaţi de tip mobilă de o mocăniţă cu tracţiune parţială, l-am numit aici pe dl. vice Stoica. Nu intrăm în ciorba de partid a socialiştilor expusă în toată splendoarea ei la tv., unde am asistat la sfîrşitul săptămânii trecute la o demonstraţie completă de ipocrizie şi fariseism din partea tandemului Ciupercă-Stoica. Cei dori mari oameni politici s-au acoperit de ridicol încercând să explice poporul cât de responsabil este PSD şi ce intransigent este domnul Stoica atunci când oamenii îi cer să îmbrace cămaşa morţii şi s-o ia la talpa printre blocuri în căutarea unor voturi pentru organizaţie. În definitiv, e treaba lor şi a electoratului lor maniera în care se prostesc unii pe alţii. Relevant este modul în care ştabii de la PSD au tratat meciul cu aliaţii de la PNL în competiţia pentru candidaturi în cadrul USL. O scurta radiografie a relaţiei Ionaşcu-PSD aşa cum a decurs ea în anul trecut, să zicem, ne arată suficiente semne că ciorba se răcise iar ochii dlui Ciupercă scanau pepiniera de cadre în cautarea unui candidat cu notorietate. Lipsa de susţinere a CJI faţă de proiectele de infrastructură a Sloboziei, lipsa de susţinere politică a preşedintelui PSD pentru proiectele dlui Ionaşcu, tăcerea complice în faţa atacurilor uneori mizerabile ale colegilor de alianţă la adresa edilului PSD sunt exemple evidente care susţin ideea de ruptură. Cum însă protocolul USL prevede că la municipiile reşedinţă de judeţ candidaturile se stabilesc pe bază de sondaje, PSD nu putea risca să intre în cursă cu liberalii cu alt candidat decât Ionaşcu. Aşa că au utilizat nişte lămâie şi au mimat greţos susţinerea primarului în funcţie pentru o nouă candidatură. Ba, după  ce măsurătoarea aliaţilor a arătat că Ionaşcu bate tot, socialiştii au anunţat prin vocea mieroasă a domnului Ciupercă faptul că Ionaşcu e nemuritor şi veşnic unic candidat acum şi pururi şi-n vecii vecilor, amin! Apoi a urmat anunţul oficial al USL cum că la Slobozia PSD se va bate cu puterea în alegeri. Aplauze prelungite, urale, mici, bere şi pupături! Numai că instinctul de carnivor al PSD nu era complet adormit. Calculând, complet greşit după părerea mea, că alegerile pot fi câştigate de orice purtător de balzon PSD, dl Ciupercă a lovit pe înserat când, la adăpostul unui puci bine organizat, junta militară de la PSD Slobozia a operat chirurgical şi l-a ras pe Ionaşcu anunţându-l drept candidat pe dl Stoica. Care domn Stoica ar fi fost batut lejer de candidatul PNL, dl Martin Ioan, în măsurătorile pentru desemnarea candidatului USL. Ţeapa, căci despre o ţeapă este vorba, arată cum nu se poate mai bine ce fel de alianţă au PSD şi USL. Şi cam ce tip de războaie se vor de în acest an între cei doi parteneri loiali şi corecţi care vor să conducă România. Dar, poate cel mai important, arată cam în ce maniera vor conduce cele două partide oraşul, judeţul, ţara.

Jumătate de tară este sub cod portocaliu. Ninge în draci, ţara este sub nameţi, poporul rabda de foame. Primul ministru trimite oamenii la lopata, guvernul dă comunicate iar românul este secerat de lipsuri. Fătucile TV, scăpate de sub control, relatează situaţia pe larg, fară prejudecăţi gramaticale sau de logica. Case învelite cu stuf şi acoperite de zapadă, sărăntoci în sevraj pentru că nu au mai ajuns la bufet, oameni în putere revoltaţi ca nimeni nu vine la ei şi, peste toţi, Gigi Becali jefuit la drumul mare de o babaă îmbrăcată în blănuri care poftea la boncancii şi ciorapii  destinaţi lopatarilor voluntari este tabloul complet al zilei.  La televizor, bocitoarele de profesie de la realitaţi şi antene fac colecte pe banii fraierilor iar televiziunea publică se oferă se preia problemele nemulţumiţilor pentru a le deşerta pe masa autorităţilor. Lumea se implică iar civilitatea de pe afară. Cîteva lucruri de bun simţ sunt ţinute sub obroc de profesioniştii dezastrelor.

 

Să furăm umanitar

 

Pe Internet, diverse canale mass media, să zicem franţuzeşti, se agita în spijinul “oamenilor abandonaţi de autorităţi”. Ca să nu existe dubii, să precizam că este vorba despe un post de radio cu acţionari francezi. Băieţi care deservesc postul, oameni plătiţi cu 1000 de euro pe lună, trag din joint-uri şi o pun pe lat pe Facebook cu teme de stînga. Mamă ce guvern nasol care nu creşte pensia şi salariul la bugetari! Ce politică socială e la gura acestor păduchi de tranziţie plătiţi pentru nimic, te doare bila! Păduchele corporatist uita că dacă guvernul ar lua decizia să crească pensia, ar trebui să salte impozitul la salariile lor alea de 1000 de euro la circa 40%. Adică, nea corporatistul de stînga ar trebui sa lase la casieria de unde i se virează banii pe card vreo 400 de euro din cei 1000 pe care-I saltă acum. Iar cu 600 de coco in buzunar, de unde ar trebui să plătească o chirie sau rată de vreo 300 pentru comelie, nu prea cred că i-ar mai arde s-o aburească cu stînga pe social media. Să revenim însă la chestiune! Deci corporatistul de stînga, amploiat la francezi, o pune de un parteneriat media cu un lanţ de hypermarket-uri, tot francez şi, împreună cu o firmă de pază discutabilă şi cu maxime conexiuni în mafia din Bucureşti, o taie cu ajutoare la sinistraţi. Din această opreaţiune rezultă următoarele hoţii:

1-     Reţeaua de hypermarket-uri îşi bagă pe sponsorizări tone de produse expirate, de unde rezultă o evaziune fiscală de aceeaşi valoare, că doar nu or fi fraieri să plătească mărinimia din buzunar.

2-    Social Media, cu patronat din aceeaşi ţară, fute reportaje ample cu iz publicita în care face guvernul varza că nu e în stare să de parizer la sinistraţi, umfă comisionul de la comerciant şi tainul de la politicienii interesaţi în  prezentarea obiectiv de stînga a realităţii.

3-    Firma de paza işi umflă şi ea costurile cu o bine meritată factura socială, descărcată pe acţiuni umanitare facute cu gipul  consumuri pe care nu le poate contoriza nimeni, în scopuri umanitare, desigur.

Cîţi privaţi folosesc la maxim această schemă? Păi priviţi la tv, unde filantropii neamului se sparg în figuri că ajută nişte asistaţi de profesie, impropriu numiţi de fătuci “sinistraţi”. Despre cum fură baronii locali cu viscolul în spate, după doar cîteva rafale de vînt.

5 decembrie 2011. „Coaliţia a căzut de acord pe comasarea alegerilor. Însă în privinţa numărului de parlamentari…”

E mai grav decât ne închipuim. Tocmai pentru că, în faţa crizei, avem aşteptări şi ne facem speranţe că am putea ieşi cu bine în baza unui plan coerent. Un plan făcut de nişte inşi care ar trebui să ştie mai bine decât noi ce ne aşteaptă.

Nu-i de mirare că astăzi am ajuns (din fericire! – şi nu credeam să ajung vreodată să spun asta) să fim guvernaţi prin scrisorile de intenţie cu FMI şi ţinuţi pe linia de supravieţuire de guvernanţa europeană. Asta în vreme ce tineri creativi, antreprenori care şi-au văzut moartea business-ului cu ochii, şi mâna de lucru calificată aşteaptă cu toţii şi altceva decât tăieri de bugete şi negocieri pe ultimele fărâmituri ale guvernării.

Problema şi oamenii:

Problema

Se încheie anul: să privim agenda falsă a lui 2011 şi să ne gândim cum ar fi putut fi folosită această enormă energie în favoarea găsirii unei soluţii. Concret:

Regionalizarea – un proiect mort din faşă pentru actualul mandat, dar aruncat să aglomereze agenda. Câte luni s-au dus?

Confiscarea averilor nejustificate şi modificarea Constituţiei pentru asta – subiect născut tocmai ca să fie omorât – părinţii săi erau primii care nu aveau niciun interes să fie întrebaţi cum şi-au făcut averile. Temă trimisă, şi ea, în piaţă ca să aglomereze agenda.

Modificarea Constituţiei pentru tot felul de lucruri, când e limpede pentru oricine că nu există absolut nicio şansă să se adune două treimi din Parlament. Cei care umblă cu modificarea Constituţiei în gură nu-s în stare nici să-şi adune parlamentarii proprii la serviciu să treacă o biată lege ordinară.

Toate astea se petrec pe fondul unei crize mult mai mari şi mai periculoase decât criza economică – pentru că ele afectează însăşi sănătatea socială şi mentalitatea generală necesare depăşirii crizei economice. Două sunt lipsurile fundamentale care au cancerizat inconştienţa din zona decizională:

a. Încrederea care ar trebui să ţină uniţi şi, mai ales, solidari politicianul şi alegătorul său. Politicianul român accede la putere şi guvernează fără să-i pese de această încredere – uneori nici nu are nevoie de ea. Pentru a scăpa de acest „moft”, el se îndreaptă mereu spre cel mai vulnerabil alegător – cel de la ţară. Ba chiar cultivă această vulnerabilitate, aşa cum UDMR cultivă handicapul limbii în ţinuturile pe care le controlează, pentru a-şi ţine electoratul captiv.

Încrederea înseamnă comunicare. Un mic detaliu: să privim departamentele de comunicare ale miniştrilor – un fel de a 17-a roată la căruţă în minister. Politicianul român nu are nevoie să fie înţeles: el are la îndemână un aparat de făcut legi la limita abuzului de încredere (Ordonanţa de urgenţă, asumarea de răspundere etc) şi diversiunea făcută cu complicitatea unei prese fie subordonate, fie pur şi simplu deprofesionalizate.

b. Competenţa. Politicianul român nu are nevoie de competenţă pentru a accede la decizia guvernamentală. El e pus acolo de un grup (uneori de forţă) din partid, slujeşte interesele grupului şi nu poate fi schimbat decât când grupul pierde o luptă internă sau hotărăşte pur şi simplu să-l sacrifice.

De altfel, dacă ne uităm la miniştrii din acest guvern care trebuie să rezolve criza, constatăm că niciunul nu s-a remarcat vreodată printr-o viziune deosebită, sau nu are în spate o experienţă similară ministeriatului, atât de necesare într-un moment atât de greu.

Oamenii

În atare condiţii, nimeni nu mai guvernează propriu-zis, ci doar gestionează – având sub nas imperative trasate de finanţatori internaţionali, guvernanţa din exterior şi oferta pieţelor – nişte bani pe care-i dirijează în scopul câştigării viitoarelor alegeri.

Azi, 5 decembrie, domnul Gheorghe Flutur a anunţat că PDL şi aliaţii au căzut la pace pe comasarea alegerilor parlamentare cu localele, dar că mai discută pe scăderea numărului de parlamentari. În spiritul contaminării agendei reale în stilul de care vorbeam mai sus, un politician găunos, lunecos şi bun la toate, anunţă cu îngrijorare pentru patrie că s-ar face o economie de 23 de milioane de euro.

Nu ne spune, însă, câtă economie s-ar face dacă s-ar reduce numărul de parlamentari – exact cei care se urcă pe liste cotizând la campania generală (adică fără să aibă nevoie de încredere), ca să-şi pună apoi vreun ministru (care, având sprijin politic, nu are nevoie de competenţă).

În realitate, toată această poveste cu scăderea numărului de parlamentari e o chestiune folosită în negocierile dintre ei. Şi nimeni nu vede tabloul unor alegeri comasate:

jumătate din alegători, de la ţară, populaţie îmbătrânită, va avea de hotărât în scurtul timp petrecut în cabina de vot asupra primarului din comună, asupra consilierilor locali din comuna, asupra consilierilor judeţeni, asupra deputatului şi asupra senatorului. Iar un politician găunos şi lunecos vorbeşte de o economie de 23 de milioane de euro – cam cât se fură într-o singură zi de pe urma numirilor politice.

Doamna Sulfina Barbu iese din când în când şi ne spune tot felul de cifre privind noile contracte de muncă încheiate după noul Cod al muncii – lăsându-ne să înţelegem că e vorba de sute de mii de joburi nou create.

În fapt, cifrele cuprind şi prelungirea contractelor mai vechi – dar cui îi pasă că minciuna iese la iveală, dacă politicianul român nu are nevoie de încredere ca să guverneze? La fel cu fraudele din sistemul de protecţie socială – dată în neştire ani la rând de absolut toate partidele politice. Doamna Sulfina Barbu va primi un loc eligibil şi va rămâne politician.

La Economie: domnul Ion Ariton e şi mai ocupat. Acolo unde ar fi trebuit să facă ordine demult DNA-ul, e însuşită acum propunerea exasperată a FMI, cu managerii privaţi la companiile de stat – manageri care, oricum, se vor afla sub influenţa CA-urilor populate politic. Şi mai are pe cap şi contractele băieţilor deştepţi (chiar deştepţi, de vreme ce sunt din capul locului înţeleşi cu detractorii lor politici).

La care se adaugă şi necesitatea de-a privatiza ce-i mai bun şi mai rentabil – dacă nu avem soluţii şi trebuie să ne pună alţii ordine în socoteli asta costă. Aşa cum ne-a costat şi pe vremea lui Adrian Năstase încheierea fiecărui capitol de negociere cu UE – închiderea ochilor la corupţia de tip sud-american ne-o plăteam cu contracte de privatizare dezavantajoase.

Despre doamna Elena Udrea – să nu insistăm: 3 ministere într-unul singur spun totul, ar fi o lipsă de fair-play pentru PDL să spună ceva despre domnul Miron Mitrea.

Poate ar trebui să ne surprindă domnul Daniel Funeriu – mai altfel decât cei din garda veche. Dar nu: săptămâna trecută, ministrul de şcoală nouă îşi aminteşte că învăţământul public nu are şcoli unde tinerii să înveţe o meserie. „Nu vreau să fiu politician – zice ministrul – dar şcolile profesionale au fost desfiinţate de Ecaterina Andronescu, ca să…”. Ba e politică de cea mai joasă. Guvernul PDL intră într-al patrulea an de mandat, iar ministrul dă vina pe o altă guvernare. Şi nici nu clipeşte.

În realitate, e o lună jumate de când o colegă de la cursdeguvernare.ro a făcut cerere la minister, pentru a obţine nişte date pentru materialul „Învăţământul public românesc – locul unde nu înveţi nicio meserie până la 18 ani” – taman despre desfiinţarea şcolilor profesionale. L-a sunat inclusiv pe ministru, care a trims-o la consilieri. Răspunsul nu l-am primit nici până azi, dar domnul Funeriu se laudă că va face şi va drege. Şi totuşi: în definitiv cât se poate trăi, fie şi din punct de vedere politic, numai din montarea unor camere de luat vederi la Bac?

O groasă lipsă de răspundere şi o nepăsare despre ce cred alegătorii de fapt despre ei îi mobilizează pe toţi aceşti cetăţeni ajunşi în vârf suindu-se unii peste alţii şi dându-şi apoi mâna şi recuperându-se unii pe alţii. Un dispreţ cinic îi ajută să supravieţuiască şi să rămână mereu în cărţi – căci de fapt, nu guvernează, ci se fofilează.

La fel, exact la fel cum se vor fofila ceilalţi, „alternativa” – căci gravitatea constă tocmai în lipsa unei soluţii care să facă diferenţa. Nu cunosc „guvernele din umbră” ale USL (oricum sunt praf în ochi pentru deruta inamicilor politici), dar să ne uităm la lideri.

E suficient să-l priveşti pe domnul Crin Antonescu, să-i verifici competenţele, să-l asculţi ce zice, să-l vezi cum se uită – şi ştii ce înţelege şi el din încredere şi competenţă. Ştii din capul locului ce va face odată ajuns la butoane.

Sau să citeşti declaraţiile din 2-3 luni ale domnului Ponta, să-i citeşti blogul şi să-l urmăreşti un sfert de oră la televizor – şi ştii deja ce-ar face încă din primele 100 de zile de guvernare.

Aceşti oameni – cu mentalitatea, atitudinea şi faptele lor – au împins România în acest blocaj al însăşi principiilor democratice. Căci asta înseamnă să guvernezi fără încredere şi fără competenţă – pentru unii , sau mizând pe nemulţumirea celui guvernat şi să stai la pândă să culegi votul negativ – pentru ceilalţi.

Aşa îşi permite domnul Emil Boc să guverneze prin „asumarea răspunderii” cum guverna Ceauşescu prin decrete – şi să spună la televizor că suntem un popor leneş care nu gândeşte principial – ba chiar nerecunoscător. Aşa a devenit un tabu pe scena politică să se vorbească de politici publice („eşti un stângist oportunist”), o inconştienţă de neiertat să pui problema viitorului mediu (niciun „vizionar” din guvern nu bate mai departe de următoarea vizită a FMI), o utopie să vorbeşti de oportunităţile pe care această criză le-ar putea deschide unei ţări în care sunt atâtea lucruri de făcut.

*

În urmă cu cîteva săptămâni, Teodor Stolojan declara pentru cursdeguvernare.ro că potenţialul de dezvoltare al României e atât de mare, încât aşa numita creştere de 2% prognozată de guvern pe 2012 este, de fapt, o stagnare.

Aşa-i. Dar să-i spună asta domnului Boc. Pentru că, din punct de vedere economic, situaţia e mult mai blândă decât ceea ce vedem şi auzim de pe scena politică. Dar cine să lucreze cu acest potenţia, să-l alinieze de-a lungul unei viziuni şi să-l monetizeze? România ar trebui să aibă toate motivele de optimism. Dar fără aceşti oameni ajunşi unde au ajuns.

Sigur, se va spune că tocmai aceşti oameni „au stabilizat” România şi că am evitat, astfel, dezastrul. E fals. Mai întâi, că dezastrul l-au evitat românii, nu guvernul – românii care au acceptat fără să crâcnească (chiar fără să crâcnească) costurile crizei.

Apoi, singurele măsuri serioase de criză au fost reducerile de bugete.

Orice prost ştie să taie. Dar numai un şmecher ştie să se mai şi plângă apoi că nu tu, ci tot el suferă. „Suferă consecinţele politice”.

sursa; www.cursdeguvernare.ro

Pe data de 10 ianuarie 2012 Yaser Arafat de la SMURD demisioneaza din motive de amestec basescian in afacerile Fundatiei pentru SMURD. In aceeasi zi internetul este bombardat de mailuri de tip spam trimise de la siteul romanialiberala.ro, care te anuntau ca cineva care este roman liberal are treaba cu tine. De pe 11 ianuarie, de pe o adresa de email atasata domeniului romanialiberala.ro pleaca zilnic emailuri care anunta o numatoare inversa: mai sunt nu stiu cate zile, fiti pregatiti. Zic zilnic pentru ca le-am primit si eu pe adresa de email a redactiei. Pe 14-15 ianuarie la Bucuresti incepe circul. Luni seara, Crin Antenescu apare la TV si anunta ca liberalii, vazand situatia din tarisoara, au luat decizia sa organizeze un miting de solidaritate cu protestarii pasnici. Mitingul este anuntat pentru joi, a dracului coincidenta, tocmai cand expira numaratoarea inversa de la romanialiberala.ro. Luni seara, la B1TV, Fenechiu, recunoste strans cu usa de Turcescu, ca site-ul romanialiberala.ro este al PNL. Apoi Turcescu il serveste pe bietul Fenechiu cu informatia bomba: site-ul lor anunta un meting programat inca dinainte de demisia lui Arafat. Fenechiu se face mov si inventeaza o explicatie: poate o fi o clona, ceva. Poate le-o fi piratat cineva site-ul. Azi dimineata, minune! Profetia lui Fenechiu se adevereste prin mesaje identice venite de la adresa romanialiberala@gmail.com. A dracului coincidenta!
PS Pe strada unde liberalii miliardari protesteaza cu nesmitire impotriva saraciei se striga peponderent Jos Basescu. Daca USL invinge in alegeri iar Ponta este desemnat prim ministru, ghici cine va bate din buze la prezidentialele din 2014? Antenescu, desigur! Asa ca „Jos Basescu” inainte de termen are justificare macar pentru unul dintre agitatii care urla in aceste zile pe strazi.

Textul de mai jos este traducerea unui articol apărut în iulie pe un blog din Ungaria, intitulat „Din cauza asta n-o să-ţi ofer un loc de muncă” („Tőlem ezért nem kapsz munkát”). De fapt, e traducerea variantei în limba engleză a respectivului articol, având în vedere că nu spicuiesc boabă de maghiară din vina proprie şi ignoranţă în formă agravantă. Vă las vouă grija de a-l localiza prin înlocuirea cifrelor, respectiv ţărilor,  ici şi colo.

Aş putea angaja 12 persoane cu un salariu net de 760 EUR, însă n-o fac. Şi o să-ţi spun de ce. Ai putea lucra pentru compania mea furnizoare de servicii într-un birou elegant. Nu e telemarketing, nu e o escrocherie. Ai face o muncă serioasă, care solicită calificări înalte, 8 ore pe zi, fără weekenduri. Te-aş angaja legal, ţi-aş plăti impozitele şi contribuţiile la asigurări sociale. Aş putea acorda câte-un astfel de loc de muncă la 12 persoane, însă n-o să o fac. De ce, o să explic mai jos.

N-aş angaja o femeie.

Motivul este foarte simplu: femeile nasc. Nu am dreptul să o întreb dacă îşi doreşte să facă asta. Iar dacă aş avea dreptul şi ea mi-ar răspunde, m-ar putea înşela în mod deliberat sau s-ar putea răzgândi.
Să nu înţelegeţi greşit, nu am nicio problemă cu faptul că femeile fac copii. Aşa am apărut şi eu şi aşa mi-au fost născuţi şi copiii. Nu aş angaja o femeie deoarece, atunci când rămâne însărcinată, ea intră într-un concediu de maternitate de 3 ani, pe parcursul căruia eu nu am dreptul să o concediez. Dacă-şi doreşte să facă doi copii, concediul durează 6 ani.

Desigur, munca trebuie efectuată, de aceea ar trebui să angajez pe altcineva să facă lucrul ăsta în locul ei în timpul lungilor ei ani de concediu. Însă nu doar că n-aş putea să o concediez în timp ce este plecată, n-aş putea să fac lucrul ăsta nici după ce se întoarce. De aceea, ar trebui să concediez persoana care a lucrat în locul ei în acest timp. Când femeia s-ar întoarce din concediul de maternitate, legea m-ar forţa să-i măresc salariul la nivelul actual aferent funcţiei ei şi, de asemenea, să-i dau dreptul să-şi ia zilele de concediu pe care le-a strâns în timpul concediului de maternitate. Când ar reveni la muncă, ea ar putea începe cu o vacanţă de 2-4 luni, plătită integral.

Nu aş angaja nici oameni a căror vârsta este de peste 50 de ani.

Nu din cauză că aş avea vreo problemă cu cei mai experimentaţi profesionişti. Nu i-aş angaja deoarece ar intra curând în zona vârstei protejate. Iar după aceea aş fi într-o capcană similară celeia presupuse de angajarea femeilor, aş fi obligat să îi păstrez ca angajaţi. Nu poţi concedia oameni care au vârsta protejată, deci ar trebuie să plătesc salariul şi costul său total chiar dacă el sau ea nu lucrează bine sau nu atinge măcar un standard acceptabil. Nu aş putea concedia angajaţii protejaţii, însă cineva va trebui să efectueze corect munca, deci ar trebui să angajez altă persoană. Din partea mea, să fie protejaţi; însă eu nu îi voi angaja.

Aş angaja doar bărbaţi tineri, cu vârsta între 25 şi 50 de ani.

Şi angajarea acestora prezintă nişte riscuri, deoarece nu am dreptul să-i concediez nici pe aceştia dacă, dintr-un motiv oarecare (veniturile nu sunt suficiente sau nu-mi place cum lucrează), vreau să fac lucrul ăsta. Riscul ca ei să mă dea în judecată şi să şi câştige procesul este destul de ridicat. Însă sunt pregătit să-mi asum acest risc.

Angajarea ta m-ar costa 1.572 EUR.

Salariul tău net:     Salariul tău brut:     Costurile mele totale:     Adaosul statului:
€ 185                     € 238                       € 306                             165%
€ 227                     € 306                       € 393                             173%
€ 322                     € 458                       € 589                             183%
€ 408                     € 612                       € 786                             193%
€ 479                     € 765                       € 982                             205%
€ 570                     € 917                       € 1178                            207%
€ 760                     € 1223                     € 1572                            207%
€ 950                     € 1529                     € 1965                            207%

Acestea sunt date reale, valabile în 2011, obţinute cu ajutorul calculatorului de salarii www.nettober.com. După cum poţi vedea, salariul tău de 760 EUR ar presupune un cost de 1572 EUR pentru compania mea. Acest coeficient de multiplicare x2 al statului ar putea fi mai redus doar dacă aş plăti un salariu mai mic. Însă nu te-aş angaja pentru un salariu mai mic, deoarece cred că, dacă ai câştiga mai puţin de 760 EUR, nu ai putea duce un trai decent. Ai deveni deprimat, ţi-ai distruge viaţa proprie, compania mea şi chiar pe mine. De aceea, nu sunt dispus să angajez pe nimeni pentru un salariu mai mic.

Graficul de mai sus face parte dintr-un studiu Deloitte. După cum puteţi vedea, statul nu-ţi ia mai mult de jumătate din salariu în nicio altă ţară. Este enervant că eu plătesc mai mult de 1500 EUR, însă tu vei primi mai puţin de jumătate din banii ăştia. Cu atât mai mult cu cât nu vei primi servicii de sănătate mai bune decât o persoană care primeşte salariul minim.

De asemenea, va trebui să iau în calcul faptul că o persoană de 35 de ani are dreptul la 25 de zile de concediu de odihnă pe an. Asta înseamnă o lună în plus, calculând în zile lucrătoare. Dacă eu am nevoie de munca a 12 persoane, ar trebui să angajez 13 pentru a suplini pentru persoana care este în concediu.
Însă ţi-aş da totuşi un loc de muncă, în ciuda tuturor argumentelor de mai sus.

Sunt un antreprenor curajos. Mi-aş vinde apartamentul şi m-aş muta într-o garsonieră cu chirie. Aş spera că cei 90.000 EUR obţinuţi astfel ar fi de ajuns. Mi-aş începe afacerea în mod curajos şi, dacă nu aş avea succes (ceea ce e destul de posibil în cazul startup-urilor) nu aş fi un bebeluş plângăcios.

Compania mea ar furniza servicii excelente, lucru imposibil dacă nu oferi condiţii de muncă decente. Aş angaja 13 persoane. Aş avea nevoie constant de munca a 12 persoane, plus cel care lucrează în locul celui aflat în concediu. 14 persoane, inclusiv subsemnatul, ar lucra într-un birou mobilat elegant şi confortabil, cu o suprafaţă de 158 metri pătraţi. Acest lucru presupune o chirie de 10 EUR/mp/lună şi cheltuieli cu utilităţile de 3,5 EUR/mp/lună, un total de 2133 EUR/lună.

Acestea ar fi cheltuielile mele lunar:
Chirie birou: 2.133 EUR
Salarii: 13 x 1572 EUR =  20.436 EUR
Alte cheltuieli (contabilitate, marketing etc.): 3.058 EUR
Total: 25.627 EUR

Destul de înspăimântător pentru nişte cheltuieli lunare, nu? Atât ar trebui să plătesc în fiecare lună, indiferent de venituri. Şi în lunile bune şi în lunile proaste. În perioadele cu activitate redusă din timpul verii şi înainte de Crăciun, când lucrăm mai puţin.

Această companie nu poate furniza mai mult de 1.000 de ore de servicii facturabile/lună, ca medie lunară. Acest lucru înseamnă că, pentru a atinge pragul de rentabilitate, adică pentru a obţine destul venit încât să-mi acopăr costurile, ar trebuie să stabilesc un preţ de 25.627 EUR / 1.000 = 25 EUR / oră. Însă rentabilitatea nu e de ajuns, am nevoie şi de profit.

Nu sunt lacom şi piaţa este destul de dură, aşa că aş pune un adaos comercial de 20% profit. Acest lucru ar creşte preţul per oră la 30 EUR, adică treizeci de euro plus TVA, €37,5. Aş rotunji această sumă (în jos), clienţii noştri urmând să plătească 37 EUR/ oră pentru serviciile noastre.

Din aceştia 7,7 EUR ar merge direct la stat, 30 EUR ar fi venit al companiei. Sunt o persoană optimistă. Marketingul nostru ar fi bestial, planurile mele ar funcţiona perfect, am reuşi într-adevăr să vindem o medie de 1.000 ore de servicii lunar. Afacerea şi-ar lua zborul, toţi angajaţii mei ar fi ideali, totul ar funcţiona perfect.

Astfel, compania va genera un venit de 1.000 x 30 EUR = 30.000 EUR.

4.373 EUR ar fi profitul. Aş putea să-mi plătesc un salariu de 2.446 EUR mie însumi, care mi-ar costa compania 3.144 EUR. Din aceştia, 1.521 EUR ar fi salariul meu net, aproape dublu faţă de angajaţii mei, iar compania ar avea un profit înainte de impozitare de 948 EUR. Din aceştia, aş plăti un impozit pe profit de 95 EUR şi impozitul antreprenorial (local), 2% din venitul companiei, adică 587 EUR. La final, compania ar avea un profit de 266 EUR; cu atât ar putea creşte capitalul companiei mele lunar.
Astfel, aş avea un venit de 1.521 EUR pe lună, însă, să nu uităm, mi-am vândut apartamentul de 90.000 EUR şi am investit banii în companie. Deci ar trebui să închiriez un apartament pentru cel puţin 300 EUR, altfel aş rămâne pe străzi. Aş trăi o viaţă modestă, nu aş cheltui mult, nevastă-mea ar câştiga şi ea bani, nu aş avea timp să cheltuiesc mult, deoarece, spre deosebire de angajaţii mei, eu aş lucra 12 ore pe zi, inclusiv weekendurile.

Procedând aşa, aş putea economisi 900 EUR pe lună; astfel, aş putea să-mi recuperez investiţia mea de 90.000 EUR în 100 de luni. Mi-ar lua 9 ani să recuperez banii investiţi în companie şi să-mi cumpăr un alt apartament. După aceea, nu va mai trebuie să-mi limitez bugetul de cheltuieli, nu va trebuie să plătesc chirie şi nu va trebui nici să economisesc. Aş putea să trăiesc ca un european.

În acest circumstanţe este, sper, de la sine înţeles de ce nu mă simt presat să-mi vând apartamentul şi să investesc banii într-o companie nouă. Însă nu voi face cu siguranţă acest lucru din alte 4 motive.

1.    Competiţia vinde acelaşi serviciu, însă ilegal, în condiţii cu adevărat de rahat, la un preţ de 9 EUR pe oră. Pur şi simplu încasează banii, fără a emite vreo factură, iar preţul nici măcar nu include TVA. Ei nu au responsabilităţi, nu oferă garanţii, oficial nici măcar nu fac nimic, statul nu deţine nicio dovadă a existenţei lor. Ei nu trebuie să închirieze un birou, să angajeze un contabil. Făcând asta timp de 5 ore pe zi, ei pot să facă cu uşurinţă 1.000 EUR. Ei i-ar arăta curul en passant ofertei mele de lucru de 760 EUR, unde nu ar avea voie să facă treabă de mântuială, unde ar trebui să vină la timp în fiecare zi şi să atingă standarde profesionale înalte, nu ar avea dreptul să înşele clienţii şi, dacă ar face-o, ar fi concediaţi.
2.    Competiţia ar comanda campanii denigratoare la adresa companiei mele. Ar trebui să fac faţă propagandei anti-capitaliste, aş fi privit ca un muist lacom care percepe 37 EUR pe oră pentru ceea ce alţii oferă la un preţ de doar 9 EUR, aş fi un inamic al cetăţenilor maghiari de bun-simţ, în timp ce alţii lucrează cinstit la un preţ mult mai mic…
3.    Mulţi dintre angajaţi ar lucra pentru mine doar ca să afle secretele mele de afaceri şi să-mi fure clienţii. Ei i-ar atrage spunându-le că vor obţine servicii cu aceeaşi valoare şi de aceeaşi calitate, însă la un preţ mult mai mic. După ce vor fi furat destui clienţi, ei ar cauza mult rău companiei în mod intenţionat, pentru a fi concediaţi. Apoi m-ar da în judecată, declarând că i-am concediat ilegal şi ar câştiga procesul. Între timp, ei vor lucra fericiţi pentru clienţii furaţi, a căror atragere m-a costat pe mine o avere. Şi, desigur, s-ar simţi jigniţi. Vor arunca cu rahat pe tot felul de forumuri că au lucrat pentru compania mea, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Nu doar că e foarte scumpă, dar serviciile sunt de căcat.
4.    Faptul că m-aş plânge de lucrurile astea nu ar avea nicio consecinţă, nimeni n-ar da un futai zburător.

Acestea sunt motivele pentru care nu ofer un loc de muncă. Şi cred că o mulţime de antreprenori care au trecut prin această experienţă nu ţi-ar oferi un loc de muncă din aceleaşi motive. De asemenea, din cauza asta tot mai mulţi oameni devin şomeri, cumpără tot mai puţin chestii, plătesc tot mai puţin TVA. Şi din aceleaşi motive există tot mai puţine companii decente, care angajează tot mai puţine persoane, care plătesc tot mai puţine impozite, fapt pentru care statul are tot mai puţini bani pentru asigurări sociale şi din aceste motive asigurările sociale vor lua în curând forma lagărelor de concentrare.

Pot să-ţi ofer un loc de muncă doar dacă:
1.    Te pot concedia, dacă vreau.
2.    Dacă TVA-ul scade măcar până la 20%, însă şi mai bine până la 15%.
3.    Dacă statul va lua “doar” 30% din banii tăi.
4.    Dacă veniturile mai mari nu sunt pedepsite exponenţial.
5.    Dacă statul va pedepsi corupţia şi nu companiile decente.

Până când aceste lucru se schimbă, la dracu, n-o să-ţi ofer un loc de muncă. Atâta timp cât statul promovează corupţia sub toate formele posibile, eu nu voi porni o afacere şi nu voi oferi un loc de muncă.

Nota autorului: aceasta este traducere în engleză a textului meu original, “Tőlem ezért nem kapsz munkát”, publicat în 27 iulie 2011.  Deşi a zguduit blogosfera din Ungaria, generând mai mult de 90.000 like-uri pe Facebook, nimic nu s-a schimbat în bine. Din contră, lucrurile sunt şi mai rele acum. Pentru toţi cititorii internaţionali, aici 760 EUR este un salariu de vis pentru majoritatea. Doctorii, de exemplu, câştigă mai puţin de jumătate din această sumă la începutul carierei. Preţurile, pe de altă parte, sunt aceleaşi ca peste tot.

Tămbălăul declanşat de tentativa de reformare a sistemului sanitar a acaparat canalele, şi aşa înfundate, ale mass media. Toate lumea plînge pe umerii lui Arafat şi deplânge iminenta disparţie a SMURD-ului. Nimeni nu discuta însă fondul problemei. Puterea reformează, dar nu schimbă mare lucru iar opoziţia se luptă populist pentru ca pacientul sărac să fie tratat împărăteşte la spital. Sigur că ar fi ideal ca toată lumea să poată beneficia de asistenţă sanitară de calitate. Dar din păcate, nu se poate. De 20 de ani sacul cârpit al sănătăţii este devalizat de furturi ordinare şi golit de manageri de pripas puşi în fruntea bucatelor pe criterii de partid. Aşa s-a ajuns la aberaţia de azi, când deşi bugetul creşte constant de câţiva ani încoace, calitatea serviciilor scade. Discursul populist al politicienilor de stânga sau de (aşa zisă) dreapta cu privire la problemele din sistem sunt parcă trase la indigo. Nimeni nu spune că ieşirea din colaps se poate face într-un singur fel: prin privatizarea masivă şi totală. Statul trebuie să se mulţumească cu o taxa de solidaritatea aplicabilă salariaţilor, care să nu depăşească 2-3 procente, şi din care să se asigure cheltuielile aferente asistenţei medicale acordate celor fără venituri. Grosul banilor proveniţi din impozitarea salariaţilor trebuie să rămână în buzunarele acestora şi să ia drumul companiilor de asigurări private. Experienţa arată că statul nu este capabil să facă mai mult decît un serviciu mizerabil şi să nu satisfacă pe nimeni. Degrevarea sistemului de sănătate de pacienţii activi ar lăsa statului spaţiu de manevră pentru a putea asigura celor fără venituri un tratament ceva mai bun decât acum. Asiguraţii care cotozează regulat ar avea garanţia că vor primi servicii în concordanţă cu ceea ce plătesc. Sigurul inconvenient al acestui tip de organizare ar fi acela că se îngustează foarte tare găuroaiele prin care băieţii cu gulere albe ştepeleau bani. Nu prea mai sunt oportunităţi, deşi nu m-ar mira ca oamenii politici să îşi asmută clientela şi pe aspirina săracului. Din acest motiv nimeni nu doreşte ca problema să fie tranşată, ca cei fără venituri să fie prudenţi şi să caute să îşi conserve sănătatea şi să intre în rîndul lumii cu o asigurare adevărată, iar cei care plătesc să nu aibă grija medicamentelor când ajung la spital. Din punga de stat a sănătăţii s-au făcut averi impresionante. Şi nimeni nu vrea să taie vaca, mai ales cînd cei care decid se bucură de laptele ei prin rotaţie.

Pentru amatorii de senzaţii retro, o vizită la sediul societăţii de distribuţie a apei este echivalentul unei călătorii în timp. O curte delimitată de un gard antic, dotată cu post de portar de întreprindere acum abandonat, este primul indiciu ca ai păşit în anii ’70. Ograda Urban SA Slobozia este un muzeu în aer liber. Clădirile cu tâmplăria scorojită dar înconjurată de verdeaţă arată mai de grabă a sediu de CAP. În interior, pe culoarele strâmte mişună o lume încremenită şi ea în proiect, care se mişcă doar între avans şi lichidare, singurele repere fixe ale unor oameni rămaşi în urma vremurilor. Am ajuns în tunelul timpului pentru un contract de branşament la reţeaua de apă la care visez de cînd cu pauşalul pervers inventat de administratorul asociaţiei, care îmi umflă factura lunar ca să-i dea lui socoteala cu apometrele. Pe una dintre uşile de la parter citesc o etichetă scoasă la o imprimantă cu ace, pe care scrie foarte clar : „Serviciul Tehnic”. Bat la uşă timid şi, pentru că nu primesc nici un răspuns, apăs clanţa. Un birou mare, luminos şi dotat ca în anii ’70 găzduieşte compartimentul de avangardă al firmei. Două monitoare antice şi o tonă de dosare îngălbenite de vreme şi înghesuite pe 3 mese dau impresia că am nimerit unde trebuie. O doamnă între două vârste îmi confirmă că am nimerit bine dar într-un moment prost. Colega care avea ca sarcină să îmi colecteze cererea şi să îmi întocmească documentaţia era “puţin ieşită”. Aşa că mă pofteşte să aştept, deşi domnia sa şi colegul de la masa alăturată se băteau de muscă. Mă asigur că am înţeles corect invitaţia de a aştepta pe culoar şi ies. Doi paşi la stînga, doi la dreapta şi minunea se produce. Doamna între două vârste crapă uşa şi mă pofteşte în birou. “Haideţi că vă iau eu cererea până vine colega”. Îi mulţumesc umil şi-i întind actele despre care aflasem că trebuie să le am la mine, prin telefon, de la colega absentă. Mi se vâră sub nas o cerere tip încadrată economicos pe un sfert de A4. Îm trec adresa de domiciliu de două ori, aşa cum cerea formularul, şi primesc la schimb un petic de hârtie pe care erau trecute nişte cifre. Sunt îndrumat la casierie şi apoi, “la ultima pe dreapta”, pentru factură. Ies din clădire şi penetrez locaţia casieriei plin de speranţă. Fusesemm devansat de un singur consumator, care ajunsese la ghişeu cu banii pentru factură pregătiţi. La casierie, surpriză mare! Un perete de dosare în care erau arhivaţi sub formă de tabele consumatorii de la blocurile din oraş şi o doamnă dotată cu un chitanţier şi un pix, başca nelipsitul aparat de radio pus în surdină pe România Actualităţi, erau singurele dotări. Nu tu computer sau vreun instrument de evidenţă rapid, un ABAC ceva! Nu am timp să mă întreb cam cât durează o încasare în aceste condiţii arhaice că mă trezesc în faţa funcţionarei ce scăpase repede de clientul din faţa mea. Îi dau notiţa de la serviciul tehnic şi primesc chitanţa. Cu ea mă îndrept către “ultima pe dreapta”, de unde ridic o factură editată pe un calculator şi listată de o imprimantă suprinzător de silenţioasă în raport cu vîrsta sa. Cu factura revin la serviciul tehnic, unde mă aştepta o supriză de proporţii. Doamna însărcinată cu preluarea documentelor revenise la ghişeu. Contactul a fost brutal: „Aveţi datorii”? Întrebarea directă m-a descumpănit pentru moment. Dar îmi revin repede şi ies la contraatac: “Păi, dacă aveam, eram tâmpit să mă branşez individual ca să mă controlaţi dvs la plăţi”? Argumentul meu o blochează pentru moment. Dar după ce consemnează manual nişte specificaţii misterioase într-un registru trasat cu pixul reia ofensiva.”Reveniţi miercuri cu încă un set de copii de la contractul de casă şi cartea de identitate. Şi să aveţi 120 de lei la dvs. Dar să nu veniţi în pauza de masă, la 12, da?! Atunci vă dau şi contractul. Să aveţi la dvs ce v-am spus, da?” În birou s-a lăsat tăcere. Doamna de la contracte îşi recâştigase supremaţia ameninţată cumva de răspunsul meu impertinent, recunosc, cu privire la eventualele datorii. Am dat din cap în semn că înţeleg, am bânguit un salut şi m-am strecurat discret afară. Brusc, administratorul de la asociaţia mea care îşi dicta singur conţinutul chitanţei şi care îmi umfla factura cu pauşalul devenise uman. Îmi era deja dor de el şi de inscripţia din biroul modest al asociaţiei care decreta:    ”Cu prostul neşcolarizat/Te lupti puţin şi ai scăpat;/Dar lupta este colosală/Cu prostul care are şcoală.” Oare unde mă îndreptam eu, domnule? Răspunsul îl voi afla abia săptămîna viitoare.

Eveniment mare în ograda socialiştilor! Micul Titulescu a scos barda şi i-a luat capul Prostănacului. Din spatele manevrei se îţeşte rânjetul sinistru al bătrânei şandramale moscovite. Schema nu e nouă. I-a mai căzut victimă şi Adrian Năstase, poate cel mai mare satrap pe care l-a dat politica de hazna a ultimilor 20 de ani. Lucrurile par trase la indigo. Îi se ia funcţia, apoi restul vine de la sine. Ce a mai fost Năstase după ce banda lui Vanghelie l-a deposedat de poziţie? Nimic mai mult decât un banal inculpat, cercetat în câteva dosare de corupţie, care îşi revarsă frustrarea asupra oricărui microfon care-i iese în cale. Şi cine era Năstase prin comparaţie cu bietul Geoană, prostănacul de serviciu al socialiştilor, pe care nea Ilici credea că-l poate scoate la fereastră spre camuflarea găştilor de devalizatori care aşteptau flămânde preluarea puterii? A fost suficient ca Geoană să dorească un update al statutului său de marionetă pentru ca bătrânul sultan Roşu să comande mazilirea. Iar mazilirea a venit din gura unui alt mare prostănac al stângii, Victor Ponta. Micul Titulescu şi-a respectat statutul de ciomag şi, la doar câteva ore după ce a dat asigurări că nimeni nu atentează la scaunul Prostănacului, a anunţat decapitarea celui de-al doilea om în stat. Ce contează că s-a acoperit de ridicol? Bipedul cu gândire de patruped canin este devotat trup şi suflet celui care l-a ridicat din anonimat şi l-a transformat în toiag. Tot acest circ al execuţiilor publice vine pe fondul unor aşteptări nejustificat de mari pe care o parte a populaţie, în special şomerii şi bugetarii, le au faţă de programul economic al struţo-cămilei USL. În loc de proiecte şi programe economice simpatizanţii stângii primesc acest spectacol jalnic în care urmaşii lui Vasile Roaită îşi iau scalpurile unul altuia. Despre proiectele de revigorare a economiei nu auzim, pentru că uslaşii sunt mai de grabă preocupaţi de sfecla diformă a lui Băsescu sau de dimensiunea fustelor Elenei Udrea decât de aşteptările populimii iubitoare de foşti. Şi nu auzim pentru că nu există nici un fel de alternativă a stângii din opoziţie la măsurile luate de stânga de la putere. Pentru că Antonescu doarme, Iliescu nu se pricepe decât la cote, Năstase aşteaptă potera la poartă cu bocceluţa făcută iar Tăriceanu se ocupă, din postura de divorţat, de verişoară-sa. Aşa că în faţa valului doi al crizei care este aşteptat   anul viitor întrebăm şi noi precum coana Leana la proces: unde e proiectu’?

Prostia este uniform distribuită în partidele politice din România. Ca şi corupţia, de altfel. O demonestrează din plin scandalul de la Spitalul Ţăndărei, instituţie trasă pe dreapta din motive necunoscute de guvernul lui Boc şi îngropată definitiv de bravii uslaşi ialomiţeni din administraţia locală. Mai exact spus, desfiinţarea spitalului a fost desăvârşită de autorităţile locale care au introdus patrimoniul într-o combinaţie ciudată marca PSD- PNL.

Apelul lui Sava, ştire Agerpres

Circul a început în februarie 2011, când Ministerul Sănătăţii a luat decizia să închidă spitalul din Ţăndărei. Decizia ministerului, fundamentată sau nu, a trezit un val de reacţii emoţionale în judeţ. Conducerea superioară de partid de la nivelul Consiliului Judeţean împreună cu inimosul (şi atât) primar al orăşelului Ţăndărei, dl Vasile Sava, au pus-o de un protest spontan la adresa criminalilor de la PD-L. Presa a cuplat total, dovadă ştirea Agerpres de mai jos care este scrisa strict pe baza apelului la scandal făcut de domnul primar Sava pe site-ul auster al Primăriei Ţăndărei:

Aproximativ 500 de angajaţi ai Spitalului orăşenesc Ţăndărei, alături de autorităţile locale şi judeţene, cetăţeni din 13 localităţi limitrofe, dar şi de membri ai organizaţiilor judeţene PSD şi PNL, protestează, sâmbătă, în faţa Primăriei oraşului Ţăndărei, faţă de decizia de desfiinţare a spitalului şi transformarea acestuia în cămin de bătrâni. Comunităţile locale din zonă, autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene consideră ”inoportună” şi ”neavenită” această iniţiativă şi se declară total împotriva reorganizării şi reprofilării în cămin de bătrâni a spitalului.  Protestatarii au strigat lozinci antiprezidenţiale, antiguvernamentale, dar şi împotriva ministrului Sănătăţii, Cseke Attila, declarându-se împotriva iniţiativei de a desfiinţa spitalul de la Ţăndărei, în condiţiile în care în judeţ există doar patru unităţi spitaliceşti. Spitalul Orăşenesc Ţăndărei deserveşte un număr de 38.000 de cetăţeni şi acoperă necesităţile medicale ale zonei de est a judeţului Ialomiţa.  În cadrul unităţii spitaliceşti funcţionează singura secţie de psihiatrie din judeţ, pentru reabilitarea spitalului investindu-se, de la bugetul local, peste 25 de miliarde lei în lucrări de reabilitare.  De asemenea, se construieşte Centrul de Primiri Urgenţe, lucrare începută în septembrie 2010 cu termen de finalizare în mai 2011, aici asigurându-se şi o linie de gardă. Spitalul Orăşenesc din Ţăndărei, cu o vechime ce depăşeşte un secol, a încheiat anul 2010 fără pierderi la buget. În oraşul Ţăndărei există deja un centru pentru bătrâni, cu 42 de paturi, finanţat cu fonduri Phare. Numărul de paturi la mia de locuitori în judeţul Ialomiţa este de 3,10%, faţă de media naţională care este de 6,41% şi de 5,61% la nivel european. Conform statisticilor, în 2009, paturile de spital au fost ocupate în proporţie de 83,3%, iar în 2010 în proporţie de 81%”. Expunerea de mai sus păcătuieşte, după cum se poate observa, prin faptul că nu conţine şi un punct de vedere al criminalilor de război din minister, ci doar nişte argumente emoţionale împănate cu cifre mai mult sau mai puţin relevante.

Cristina Pocora, deputatul cu chibriturile

După ştirea de presă care a pregătit terenul a apărut în scenă, nici nu se putea altfel, doamna Cristina Pocora, deputat PNL de Ialomiţa. Implicată adânc în orice problemă socială care se lasă cu expunere publică, însetată de dreptate socială şi măcinată interior de grija faţă de alegători, doamna deputat a făcut un emoţionat apel la răzmeriţă în scopul blocării deciziei de închidere a spitalului.

Mă adresez, acum, în primul rând, în calitate de cetăţean cu domiciliul în Feteşti şi, abia apoi, în calitate de deputat al colegiului Feteşti- Ţăndărei. Sâmbătă, la ora 12.00, în faţa Primăriei din Ţăndărei, sindicatul angajaţilor Spitalului Orăşenesc vor organiza un protest faţă de decizia de desfiinţare a spitalului. Trebuie să fim cu toţii acolo: simpli ialomiţeni, autorităţi şi mass-media, absolut toţi. Asta pentru că nu există cineva din zonă care să nu aibă nevoie de spitalul din Ţăndărei. Este accesibil tuturor şi oferă condiţii de tratare pentru multe afectiuni. În plus, cum este singurul spital din zonă, desfiinţarea lui ar putea crea o problemă deosebit de gravă pentru locuitori. În cazuri de urgenţă, durata unei intervenţii a salvării s-ar dubla şi mulţi pacienţi şi-ar putea pierde chiar viaţa până la internarea în cel mai apropiat spital. Tocmai de aceea, subsemnata şi autorităţile locale din întreaga zonă- Ţăndărei, Vlădeni, Mihail Kogălniceanu, Gura Ialomiţei, Făcăeni, Valea Ciorii, Platoneşti, Movila, Săveni, Bucu, Ograna, Bărăganu, Victoria (ultimele două- localităţi brăilene)- vor fi prezente la protestul de sâmbătă, împreună cu sute de oameni din aceste localităţi. Cu toţii vom milita pentru menţinerea în funcţiune a spitalului. Vrem să dăm un semnal de forţă, un semnal de unitate astfel încât să ridicăm vălul ignoranţei aşternut peste ochii oficialilor din Ministerul Sănătăţii. În acelaşi timp, avem, însă, nevoie şi de sprijinul ziariştilor locali. Fac un apel către toţi gazetarii din zonă să fie prezenţi la protest şi să-l mediatizeze. Asta pentru că problema spitalului nu este una politică, ci una socială, cu influenţă asupra a mii de ialomiţeni.Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât vom fi mai vizibili şi mai puternici. Ajutaţi-ne să salvam Spitalul Orăşenesc din Ţăndărei!” Apelul doamnei deputat a adunat faţa spitalului o mână de oameni aduşi de prin comunele învecinate de primarii însărcinaţi de partid cu mobilizarea. Semnalul de forţă al distinsei parlamentare cu domiciuliul formal în Feteşti a stârnit emoţii în rândul clasei politice din opoziţie, care a fost prezentă în păr pe treptele spitalului la protestul spontan al salariaţilor şi pacienţilor. Mişcarea populară a fost filmată în draci de televiziuni, iar domnii politicieni din USL au trăit clipe de bucurie plenară văzându-şi moacele preocupate la ştirile de seară. Manifestaţia spontană a opoziţie a marcat încheierea circului de faţadă destinat uzului alegătorilor. Din păcate pentru ei, salvatorii spitalului Ţăndărei nu s-au mulţumit doar cu marcarea momentului, ci chiar au încercat o soluţie practică. Iar aici s-a rupt filmul.

Soluţie proporţională cu IQ-ul mediu din USL

Saltul de la gargară la soluţii practice a fost un test pe care domnii politicieni din PSD-USL nu l-au putut trece. Era şi greu, având în vedere că reforma este o treabă mai grea decât carnea de porc atunci când este făcută de strungari sau profesori de matematică. În prima fază oamenii din admnistraţia publică locală, şi aici ne referim strict la domnii Sava şi Ciupercă, au refuzat ca spitalul din Ţăndărei să devină fie centru pentru bătrâni, fie centru de permanenţă pentru asistenţa medicală primară. Era prea puţin pentru nişte oamenii cu ambiţii mari dar posibilităţi modeste. Aşa se face că, în căutarea unei soluţii mai grandioase, domniile lor au sărit din lac în puţ, optând după o deliberare sumară pentru asocierea cu o obscură firmă venită de aiurea cu ambiţia de a organiza un spital privat la Ţăndărei. Fără nici un fel de rezervă, domnul Sava a accelerat procedurile la maxim şi, în luna mai a promovat un proiect de hotărâre adoptat cu unanimitate de voturi de către consilieri prin care Primăria Ţăndărei se asocia cu Hospital Clinic Dr Filip SRL în vederea redeschiderii spitalului. Şeful suprem al judeţului, respectiv domnul Silvian Ciupercă şi-a îndoit în sinea gândului domniei sale principal, dar a lăsat lucrurile să curgă cu gândul la voturile pacienţilor actuali şi viitori ai stabilimentului sanitar. Iar lucrurile au curs pe un făgaş nefavorabil, împinse fiind de o mînă de oameni entuziaşti dar uşor de tras în ţeapă datorită unei naivităţi căreia unii i-ar spune prostie.

Oooo, Paşă, dar ce darnic eşti!

Cam aşa ar fi putut exclama doctorul Filip după ce firmuliţa domniei sale a primit plocon un contract de asociere demn de filmele cu proşti pentru tâmpiţi. Conform gândirii strategice a domnului primar Sava, iniţiatorul operaţiunii, băieţii din Ţăndărei veneau cu patrimoniul fostului spital şi mai puneau la bătaie şi vreo 200.000 de de lei vechi anual pentru uzul exclusiv al firmei Hospital. Pentru anul în curs, bugetul local urma să vireze în contul asocierii, adică ai firmei lui Filip, 150.000 de lei numai buni pentru începerea activităţii. La rândul său investitorul discret se obliga să pornească şandramaua, s-o autorizeze şi să facă contract cu Casa de Sănătate. Adică spitalul urma să fie privat până-n tindă şi o palmă mai sus, câtă vreme nota de plată se plătea ca şi înainte de desfiinţare, adică de la popor. În lipsa unor reglementări clare, salariaţii fostului spital au fost preluaţi de Hospital Clinic vreo 5 zile, după care au fost puşi pe liber pe motiv că primăria n-a virat bănetul asumat prin contract şi, deci, oamenii nu aveau din ce să fie plătiţi. A început apoi să plouă cu acuzaţii. Filip susţine că din spital s-au furat medicamente de vreo 600 de milioane şi că reprezentaţii primăriei nu i-au predat activul. La rândul lor, reprezentanţii poporului susţin că Filip nu a autorizat unitatea sanitară şi nu a obţinut aprobările pentru cele 100 de paturi promise. Deci jucăria s-a stricat înainte să înceapă să funcţioneze. Pentru că, aşa cum spuneam, să faci gargară şi să te dai deştept prin comparaţie cu guvernul, este simplu. Mai greu este să arăţi ce poţi.

Înaintaşii lui Sava se răsucesc în morminte. Oare de ce?

În aceste momente dificile pentru comunitatea noastră, trebuie să fim solidari şi hotărâţi să apărăm un bun care ne aparţine de peste 100 de ani. Aşa cum l-am primit de la înaintaşii noştri,aşa trebuie să-l păstrăm pentru cei ce ne vor urma”! Mişcătoarea alocuţiune aparţine domnului primar Sava, care în faţa cotropitorului ungur de la Ministerul Sănătăţii a ridicat neamul la luptă. Totuşi, după părerea noastră, înaintaşii domnul Sava ar avea toate motivele să se răsucească în morminte din câteva considerente foarte clare. Cel mai relevant este acela că, cel puţin pentru moment, spitalul din Ţăndărei se află sub ocupaţie. Iar eliberarea lui nu se poate produce fără o luptă în instanţele judecătoreşti care ar putea dura ani de zile. Ieşirea din minciună s-a produs nu graţie vreunei revelaţii a tandemului Ciupercă- Sava, ci ca urmare a intervenţiei prefectului, care a atacat hotărărea prin care spitalul străbunilor domnului primar era dat de suflet unei firme. Motivele invocate de prefect vizează lipsa unui anunţ de intenţie prealabil ce trebuia publicat de primărie pe SEAP şi argumente din Codul Civil care interzic primăriilor să desfăşoare activităţi cu caracter comercial. Omaenii din primărie, în frunte cu iniţiatorul Sava, s-au agăţat de adresa prefectului ca înecatul de pai şi au revocat hotărârea de asociere. Filip a luat foc şi, în ciuda argumentelor invocate de primărie, a anuţat că va da în judecată pe toată lumea. Şi va cere vreo 5 milioane de euro compensaţii pentru deranj. Urmarea este aceea că spitalul va rămâne sub ocupaţia lui Filip până când instanţele vor da un verdict de evacuare, timp în care strămoşii domnului Sava se vor răsuci în morminte privind la prostia înaintaşilor. Mai grav este faptul că foşti aliaţi ai primarului din Războiul Sfânt de salvare a spitalului au dispărut din peisaj brusc.

Doamna Pocora, domiciliată în Feteşti, este aşteptată pe câmpul de luptă

Doamna deputat Ancuţa Pocora a fost prima care s-a dat la fund. Adică a dat bir cu fugiţii exact când era mai mare nevoie de domnia sa. Preluând retorica mobilizatoare a primarului Sava care invoca patrimoniul străbunilor, doamna deputat grăia către popor şi mai mobilizator: “Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât vom fi mai vizibili şi mai puternici. Ajutaţi-ne să salvam Spitalul Orăşenesc din Ţăndărei!” Unde este acum doamna Pocora? Unde sunt sutele de cetăţeni din comunele limitrofe care să pună mâna pe furci şi coase şi să alunge cotropitorul asociat din orgada străbună a spitalului? Deocamdată căpetenia USL nu a apărut la bătaie, dar în mod cert va apărea după ce primarul îşi va fi recâştigat scaunul în alegeri iar doamna Pocora îşi va fi anunţat candidatura pentru un nou mandat de parlamentar. Pănă atunci, tăcere! Domnul Ciupercă, celălat aliat al domnul Sava căruia unii i-ar spune complice, a dispărut şi dânsul de pe front când a constatat că treaba nu e cuşeră. Nu înainte ca supuşii domniei sale să acorde consultanţă şi sprijin la întocmirea contractului declarat ilegal de Prefectură. Clătinarea din cap şi sintagma “vânzătorii de vise” cu care Preşedintele i-a gratulat pe salvatorii de la Hospital Clinic, de parcă ar fi fost vânzători de etnobotanice, nu-s argumente suficiente pentru ieşirea domniei sale din scenă. După modelul de la Slobozia, unde primarul Gabi Ionaşcu a fost invitat să se spele pe cap cu apa doldora de trihalometani, căpetenia USL aplică aceeaşi reţetă şi la Ţăndărei. Dacă iese bine, sunt împreună, dacă nu, fiecare cu străbunii mă-sii. Că aşa e în tenis. Morala poveştii este oarecum simplă. Spitalul de la Ţăndărei a fost îngropat exact de cei care trîmbiţau salvarea lui. Popular vorbind, pre limba strămoşilor domnului Sava, dacă politicienii de la putere sunt hoţi şi criminali pentru că au închis spitalul, cei din brava opoziţie ialomiţeană sunt doar proşti făcuţi grămadă pentru că au reuşit să-l dea de pomană cu acte în regulă.

„ Doamnelor şi domnilor deputaţi, ( clipa lui”tovarăşi”, bătea la uşă… – n.m.)

Cu adâncă mulţumire sufletească mă găsesc din nou în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi în a doua sesiune ordinară a actualei legislaturi. Lucrările domniilor voastre în prima sesiune ordinară şi extraordinară au fost rodnice.

Guvernul meu (n.a.- e vorba de guvernul Groza, după grozăvia celor mai falsificate alegeri din istoria modernă a României) a găsit la domniile voastre tot sprijinul necesar şi colaborarea fructuoasă în opera de redresare şi stabilizare economică şi de reorganizare a activităţii economice în vederea stimulării producţiei şi a ridicării standardului de viaţă a celor care prin munca lor crează bogăţiile ţării.

Opera de lichidare a urmărilor războiului şi a secetei şi de aşezare a statului nostru pe baze sănătoase şi puternice este în plină desfăşurare.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Opera aceasta trebuie continuată.

Guvernul meu va supune deliberării domniilor voastre proiectul de lege al reformei justiţiei, menit a asigura o mai bună împărţire a dreptăţii prin apropierea aparatului judecătoresc de popor şi prin introducerea în anumite complete de judecată a judecătorilor populari aleşi.”

Guvernul său, prin reforma justiţiei populare a spulberat temelia Statului naţional aşezată pe forţa Dreptului şi puterea Moralei creştine, prin dreptul forţei şi al teroarei.

După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului a instituit „faimoasa campanie” împotriva Elitei ţării, devenită prin decret regal, cea a „criminalilor de război” (între 1945-1947).

„  Veţi avea de examinat o serie de legi urmărind dezvoltarea instrucţiunii publice prin reducerea neştiinţei de carte şi asigurarea unei temeinice educaţii intelectuale şi fizice a tineretului.

Vor fi supuse deliberării domniilor voastre măsurile menite a aşeza finanţele noastre publice pe baze sănătoase.

Va fi revizuită aşezarea impozitelor pentru o mai dreaptă repartizare a sarcinilor fiscale şi asigurarea acoperirii integrale a nevoilor bugetare.

În cadrul acestei revizuiri se va asigura o mai bună şi mai scrupuloasă aşezare a perceperii dărilor către stat, cu eliminarea hotărâtă a birocratismului şi a abuzurilor.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În vederea refacerii ţării şi a ridicării bunăstării materiale a populaţiei, cât şi a dezvoltării schimburilor cu ţările străine, măsurile destinate a spori producţia industrială şi agricolă vor fi aşezate pe primul plan al lucrărilor domniilor voastre.

Eforturi pentru sporirea producţiei vor trebui făcute atât de tehnicieni şi muncitori, cât şi de întreprinzători.

Ţărănimea, care îşi munceşte singură pământul, va trebui susţinută pentru a-şi procura uneltele de lucru şi îngrăşemintele chimice prin cooperative, seminţe selecţionate prin ferme de stat, iar prin centre de închiriat-maşini agricole pentru a-şi putea lucra ogorul în condiţiuni tehnice mai bune.

În preocuprile domniilor voastre un loc important îl vor avea şi măsurile de susţinere şi extindere a cooperaţiei destinată a servi intensificării schimbului de mărfuri între oraş şi sat şi aprovizionării populaţiei cu produse de mare consum.

Armata se va bucura de o atenţie deosebită din partea guvernului meu care, respectând prevederile Tratatului de pace, o va înzestra astfel pentru ca ea să constituie un puternic scut de apărare a statului şi poporului român, un puternic instrument de apărare a păcii şi independenţei noastre naţionale.”

Care armată? Cea pe care a epurat-o?

Cea pe care a dăruit-o sovieticilor şi comuniştilor români?

Armata Naţiunii Române era constituită, nu din soldaţii-mercenari ai unui scop politicianist, ci din ostaşii creştini ai Statului Naţional în care, toate izvoarele istorice conchid asupra valorii sale: excelentă. Ei nu luptau pentru o ideologie, ci pentru credinţa şi dragostea veşnică în Dumnezeu şi Moşii şi Strămoşi noştri.

Acelaşi Mihai I avea să întineze memoria celor ce se jertfiseră pentru cauza neamului semnând decretul de integrare în structura armatei naţionale a celor două divizii de „ reeducaţi – activişti sovietici „

„  Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Ratificarea Tratatului de pace şi politica de afirmare a independenţei şi suveranităţii naţionale aşează România în rândul ţărilor care merg pe drumul păcii şi colaborării sincere între popoare. (n.a- pe drumul tovărăşesc al sovietizării, desigur.)

Astfel, în domeniul politicii externe, România va avea un rol activ în consolidarea păcii, prin colaborarea strânsă şi sinceră cu naţiunile care respectă independenţa, suveranitatea şi libertatea popoarelor. (n.a – Care naţiuni?)

România va continua să desăvârşească colaborarea cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, a cărei armată şi-a dat sângele pentru eliberarea pământului nostru şi a cărei susţinere s-a manifestat în continuu în atâtea ceasuri grele pe care le-am străbătut de la terminarea războiului şi până azi.

Prietenia şi colaborarea în toate domeniile cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, apărătoare constantă a păcii, a democraţiei şi independenţei popoarelor rămân baza însăşi a politicii noastre externe.

Dimpotrivă, guvernul meu va continua politica de întărire a raporturilor cu ţările amice, încheind cu ele tratate de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Convins de sentimentele domniilor voastre de dragoste şi devotament pentru popor, sunt încredinţat că veţi da guvernului meu acelaşi sprijin preţios pe care l-aţi dat până acum.

Vă urez spor la muncă, rugând pe cel atotputernic să reverse binecuvântarea asupra lucrărilor domniilor voastre.

Eu declar deschisă sesiunea ordinară.

Mihai I

( Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr.1, şedinţa din 15 Octombrie 1947, p.1-2.

Publicate în „ România- Viaţa politică în documente anul 1947, ARHIVELE STATULUI DIN ROMANIA, 1994, pag. 225-227 )